A trântit uşa cu putere în urma individului care tocmai ieşise din biroul care acum era al său. Deşi lemnul masiv de stejar izola încăpere de sunetele exterioare, prin uşă tot s-a auzit ca de dincolo de lume o hăhăială sinistră: „Cînd mă voi întoarce, pre mulţi am să belesc şi eu. Hă! Hă! Hă!”. Vocea răguşită s-a lovit gîlgîind de pereţii holului de marmură şi pînă a fost topită de tăcere parcă a trecut o veşnicie. Crizel s-a proptit cu spatele de uşă pe interior şi a început să împingă, panicat, simţindu-şi carnea suferind din cauza împunsăturilor ornamentelor de lemn. Transpira rece de teamă că nu doar vocea individului va năvăli peste el, ci şi acesta. Într-un răstimp, pe sub geamul care dădea în curtea palatului s-a auzit cum dă rateuri la pornire un motor de Logan şi apoi, scîrţîitul roţilor unei maşini care a demarat în trombă.
„Oarba după tine, chioru’ dreacului!”, zise Crizel cu voce tare, liniştit ca prin farmec. Rămas pentru prima dată singur în acel birou la care visase de mult, el a început să cerceteze atent tot ce se afla în jur. Magnetizată, privirea i s-a oprit instant pe barul din lemn de cireş care gemea ticsit de felurite mărci de whisky. Faţa i se lumină dintr-o dată şi cu mînă tremurîndă apucă unul dintre paharele de cristal aşezate cu gura în jos pe o tavă de argint. Îl întoarce, îl miroase, se uită prin el spre lumină şi îi pare curat, nefolosit. Crăcănat, cu picioarele înfipte bine în pluşul gros al covorului împletit manual, citeşte silabisind etichetele sticlelor aşezate frumos pe rafturile barului. Se decide cu greu ce whisky să aleagă şi, cu gesturi de expert, apucă o sticlă de Tullamore. „’tu-l în gură!”, zice cu voce tare şi începe să rîdă singur, a prost, de gluma lui. „Ce bune sunt şi glumele mele”, zise chicotind, timp în care cerceta atent dacă sigiliul este la locul lui. Se temea ca Chiorul să nu fi otrăvit băutura. De gîtul sticlei nu era lipit vreun timbru fiscal, ci atîrna un şnur împletit de care era legată o cărţulie mititică în care producătorul povestea istoria romanţată a conţinutului Tullamore Dew, Blended Irish Whiskey, 30 years. Răsfoind paginile mititele, deodată a căzut dintre ele un bileţel roz, parfumat, pe care era scris de mînă: „Pentru-un lup de mare, cu catargul tare ;)-Elena love U”. Crizel aproape că aruncă sticla din mînă pe măsuţa de lîngă bar, ca şi cum ar fi fost spurcată. „Ştoarfa dreacului! Pun eu pe cineva să caute prin hardul calculatorului din birou, că eu nu mă pricep să-l utilizez, și poate găsește vreun pornache cu curva şi chioru! Umplu eu netu’ cu orgiile și pornoșagurile lor, perverși nesătui!”, murmără el amenințător. Crizat la culme, apucă o altă sticlă din bar, de această dată un Chivas Regal, 25 years old. Tot sigilată! Dar cînd o studia atent, vede scris de mînă pe etichetă: „Să ne trăieşti, jupîne! – Radu B”. Tremurînd de nervi, Crizel puse şi chiwas-ul jos. În pragul unei crize, el începe să ia febril sticlă cu sticlă, indiferent de marca de whisky, şi constată că toate aveau scris pe etichetă o dedicaţie: „Pentru patronul nostru drag, de la Adriean V”, „Fraţi(de pahar 🙂 ) pînă la moarte!- Vasile B”, „O marcă de colecţie pentru un colecţionar de marcă-Sorin B”, „Pentru idolul meu în politică-Victor P”. Citind asta, Crizel a căzut un pic pe gînduri. „Nu se poate”, îşi zise. „Probabil că i-a trimis-o înainte de….cînd zicea Chioru că Victor îi zgîrîia pe la uşile palatului ca să-l pună ministrul Justiţiei!” Gîndul acesta l-a mai calmat puţin. Deodată, privirea îi cade pe o sticlă comună, de un litru, fără etichetă, cu dop de plută, care conţinea un lichid alb. Nu o văzuse pînă atunci deoarece era mascată de sticlele de whisky. O apucă cu grijă şi citi ceea ce era scris pe ea cu marker permanent, portocaliu: „Pentru cel care m-a făcut din căcat bici şi am şi trosnit, o horincă de Răchiţele –Emil B”. Disperat, Crizel lăsă ca fript din mînă şi această sticlă. Apucă o alta din bar, la nimereală, ferindu-şi privirea de tot ceea ce ar fi putut sta scris pe etichetă şi turnă licoarea gălbuie în paharul deja pregătit, umplîndu-l. În alt pahar a intenţionat să-şi pună apă minerală, dar cînd ridică sticla de Vitel sesiză că pîna şi pe aceasta era scris ceva: „Să ne trăieşti mulţi ani, boierule! Eşti o pleaşcă pentru noi! – Alexandru P”. ” ’ți-ai dreacu cu șeful vostru’’, se auzi o șoaptă.
Crizel a renunţat la apă şi a băut tremurînd o înghiţitură lungă de whisky care a avut darul să-l liniştească. Calmat, a continuat să inspecteze camera. Un birou, un calculator, un pat…”Cam mic”, îşi zise în sinea lui. Să sun să-l schimbe. Vreau unul mare, mare… Imens! Cu baldachin, cu tăblii…Să-mi pună şi draperii groase la geam că nu vreau să intre nicio geană de lumină ziua, cînd dorm.” Pupînd cînd şi cînd paharul, se aşeză la birou. Studie atent monitorul calculatorului şi mişcă mouse-ul. Desktopul s-a luminat iar imaginea de background era o fotografie de-a sa, trucată. Un băsist, credea el, îi pusese în photoshop o mustăcioară şi asta făcea ca el să semene leit cu Hitler. Scuipă printre dinţi o înjurătură de mamă şi cînd apăsa butonul Shutdown i-a venit o idee marfă! „Să le cer ăstora de la Administrativ să-mi instalez aici un aparat de păcănele. Iau decizii bune cînd beau un whisky bun şi joc poker. Ce, altora nu le vin idei geniale cînd sunt pe closet? Fiecare cu felul lui de-a fi, nu?”.
Într-un tîrziu, observă în partea stîngă a biroului trei telefoane fixe, mari. „Telefoanele puterii absolute”, îşi spuse cu fală şi plin de el se tolăni pe spătarul scaunului gemînd de plăcere. Picioarele, unul cîte unul, le ridică alene şi le puse pe masă, de-a lungul telefoanelor. Din întîmplare, tocul unuia dintre pantofi a atins telefonul negru cu douăsprezece butoane. Receptorul acestuia căzu din furcă, lovind în cădere butonul trei, şi se opri cu pocnet pe tăblia mesei. „Sunt omul care spune mereu adevărul. Cei care au făcut rău României sunt Ponta şi Antonescu”, se revărsă deodată în liniştea camerei o voce metalică. Crizel a sărit ca ars, speriat de glasul care s-a auzit din galena telefonului negru şi a repus receptorul în furcă. „’tu-ţi gura mă-tii de javră ordinară!”, scuipă el printre dinţi şi se ridică nervos de pe scaun, dar nu ca înainte să dea pe gîti tot conţinutul paharului. Cu paşi repezi se îndreptă spre bar şi îşi umplu paharul din nou. Abia după ce a luat două gîturi lungi de whisky şi-a revenit din sperietură. A simţit că are nevoie de aer şi cu paşi moi s-a îndreptat spre fereastră. Între timp, întunericul se lăsa în cameră şi în grădina palatului. A inspirat, expirat de cîteva ori adînc. Îi plăcea noua postură! Ca un blestem, atunci cînd se simţea mai bine dintre crengile copacilor bătrîni izbucni cîntecul unei păsări: „Cucuvau! Cucuvau! Cucuvau!” Crizel a tresărit de parcă l-au electrocutat zece mii de volţi. Tremurînd, s-a aruncat asupra biroului, a ridicat receptorul telefonului mare negru şi a apăsat pe butonul unu: „Sunt omul care spune mereu adevărul. Cei care au făcut rău României sunt Ponta şi Antonescu”. Disperat, a apăsat pe butonul doi: „Sunt omul care spune mereu adevărul. Cei care au făcut rău României sunt Ponta şi Antonescu”. Apoi pe butonul cinci: „Sunt omul care spune mereu adevărul. Cei care au făcut rău României sunt Ponta şi Antonescu”. Pe unşpe’: „Sunt omul care spune mereu adevărul…”. Crizel a început să zbiere şi a smuls din priză telefonul negru, aruncîndu-l cît colo! Speriat de zgomot, un ofiţer SPP cu ochii înroşiţi de atîta jucat Solitaire la PC a năvălit pe uşă.
-Domnu’ preşedinte Băs…domnu preşedinte, ce s-a întîmplat?”
-Idiotule! Împuşcaţi imediat cucuveaua aia blestemată!”
-Domnu’ preşedinte, este cucuveaua de pe vremea lui Iliescu!”
-Poate să fie şi de pe vremea lui Barbu Ştirbei…
-…Regele Ferdinand!
-Împuşcaţi-o, punct, imbecilule şi nu mai fă pe deşteptul cu mine! Ce, ne spargem în istorii?
-Dar, domnule preşedinte, ştiţi că această pasăre are un rol pozitiv în natură, vînează animale dăunătoare!”
-Băi, SPP-ist băsist, nu mă interesează decît ceea ce are un rol pozitiv pentru mine. Ai înţeles, băi, neam de opinci şi obiele?
Ofiţerul a pocnit din călcîie şi a părăsit camera. „Băsescu era un înger faţă de monstrul ăsta”, şi-a spus el în drum spre uşă.
Crizel a rămas din nou singur. Stătea nemişcat, privind în gol cu ochii lui tulburi de hamsie congelată, de albastru spălăcit. L-a trezit la realitate alarma mobilului. Era un SMS. Anevoie, îşi scoate telefonul din buzunar şi citeşte: „Dragă Traiane, daca ai ocazia, te rog să vorbeşti la Parchet despre subiectul Petromidia”. Dărîmat psihic şi incapabil nici măcar să se supere, Crizel tastează un număr de telefon.
-Căline, şi tu măi…? Îmi zici Traian?!
-Iartă-mă, dar aveam mesajul în telefon la „Şabloane”. L-am salvat în vremea în care îl rugam pe Traian să-l ajute pe Dinu. Am uitat să-l modific înainte să ți-l trimit. Mă gîndeam că poate-l ajuţi tu. Îţi e naş de cununie, nevastă-ta a primit sute de mii de euro de la el pe consultanță, la vrăjeală, e păcat să ajungă la puşcărie ca Năstase. Eu, pentru orice evetualitate, i-am trimis nişte feşe medicale şi un aparat de intubare, ambele Burberry.
Crizel a aruncat mobilul cît colo, isteric. Nu mai vrea să audă de Dinu, de Adrian, de Traian, de Jose Durao, de Angela… S-a prăbuşit în genunchi, în mijlocul camerei, acoperindu-şi urechile cu mîinile. În grădina palatului răsuna mai clar, în noapte, cîntecul cucuvelei. Prin uşa masivă de stejar, din hol, se auzeau aplauzele din finalul unui joc terminat de „Solitaire”. Dar Crizel nu mai auzea. Aţipise!