Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2010

® O nuntă de coşmar


Cu portbagajul plin de ţuică şi stomacul plin de sarmale, cu creierii încă duduind de sîrbe şi hore, cu obrajii sclipind de ruj şi salivă şi cu un portofel rămas numai coperţi, am revenit din voiajul prilejuit de nunta de la Rucăr. Bucureştiul m-a întîmpinat aşa cum îl lăsasem, cu gunoaie aruncate la marginea sa, cu gropile din caldarîm, cu circulaţia bezmetică. Ajuns acasă, am despachetat, m-am spălat şi m-am băgat în scutece, adormind ca un prunc. Şi am visat…

Se făcea că eram la o nuntă. Stătem în biserică, în spatele mirilor şi naşilor. Din poziţia în care priveam, nu vedeam decît chelia lui ginerică, ceva din coroniţa miresei şi ceafa unui popă clăpăug care mormăia “Isaiia dănţuieşte! Isaiia dănţuieşte!” cu faţa spre altar. Deodată, popa se întoarce cu faţa către miri şi zice tîmp: “Doamnă! Vi se vede cocoşelul”. “Hă!Hă!Hă!”, a izbucnit ginerele în rîs, hăhăiala sa reverberîndu-se prin bolta bisericii. Disperată, mireasa şi-a smuls voalul de pe cap şi l-a pus în zona prohabului. N-am vãzut cocoşelul miresei, dar mă miram în somn de ce popa nu a pomenit nimic şi de punguţa cu doi bani. Probabil că nu avea. Abia cînd părintele s-a întors cu faţa către mine mi-am dat seama că era Sorin Oprescu, ginerică era Traian Băsescu, iar Emil Boc, mireasa. La auzul spuselor popii, nuntaşii au început să rîdă. Hohoteau şi sfinţii pictaţi pe pereţi. Unul, cu breton şi ochii, beliţi, de un albastru spălăcit, rîdea mai abitir ca toţi, aşezat în Poarta Raiului. Semăna cu Crin Antonescu. Din scena cu chinul sufletelor pierdute în Iad se auzea un rîs drăcesc, iar un drac cu ochelari, ce aducea cu Victor Ponta, ţopăia ca o maimuţă, dînd din coadă şi repetînd la nesfîrşit: “Nesimţitu! Nesimţitu! Nesimţitu!”. Dintr-o altă pictură, Moartea a întins coasa către mireasă şi striga : “Tai-o! Tai-o! Tai-o!”. Hărmălaia s-a stins ca prin farmec şi se auzi iar glasul popii: “I-aţi roaba şi du-te!”, i-a spus sfinţia sa, ginerelui. Nuntaşii au început să iasă din biserică, înaintea mirilor şi naşilor, şi aştepau pe trepte. Naşa mergea mai greu, săraca. Am privit-o mai atent şi am văzut că avea barbă. Era Sorin Ovidiu Vîntu.  Doamne, ce mai vis! Se deplasa anevoie, sprijinită de naşu mare, Dinu Patriciu. Nuntaşii din afara bisericii, probabil plictisiţi de aşteptare, au început să strige: “Ieşi afară, javră ordinară! Ieşi afară, javră ordinară!”. În mîini, în loc de flori, ţineau pancarde pe care scria “La puşcărie!”, „Hoţii!”, „Jos Băsescu!”. Mirele, supărat, cînd a ajuns în pragul bisericii, a strigat la rîndu-i: “M..e! şi i-a spus cavalerului de onoare, cel care îi ţinea lumînarea, să gonească însoţitorii convoiului de nuntă. Mireasa l-a imitat imediat pe ginerică, pătrunsă de vorbele biblice tocmai auzite conform cărora nu trebuie să iasă din vorba bărbatului. La cererea mirilor, cavalerul de onoare, care parcă aducea cu Vasile Blaga, a gonit însoţitorii alaiului dar supărat de vrerea însurăţeilor, a plecat acasă şi el. Rămăsese doar domnişoara de onoare, o blodă planturoasă şi cu priviri viclene, leită Elena Udrea. Ea continua să ţină lumînarea miresei şi trăgea cu coada ochiului aşteptînd ca aceasta să se împiedice din cauza tocurilor, exagerat de înalte pentru ea.

Doamne, ce vis nebun! Şi încă nu s-a terminat.

De la biserică, deodată se făcea că eram la local. Pe la mesele frumos aranjate, pline de bunătăţi, stăteau numai persoane cunoscute, miniştri ai actualului guvern, parlamentari etc. Sumedenie de cameramani şi fotografi, coordonaţi de naşi, imortalizau tot. În centrul atenţiei erau mirele, mare jucător, şi domişoara de onoare, o bună guristă, care tocmai cînta „Să-mi moară duşmani toţi”. Ginerică s-a dus pe ringul de dans, a pus un genunchi jos şi batea din palme în ritmul muzicii. Un fotograf se apropie de el şi îi face o poză. “Băi, găozarule! Lasă-mă să dansez ce-mi cîntă ţiganca asta împuţită”, a ţipat ginerică la fotograf, gonindu-l. Mireasa, aşezată în capul unei mese pe care se aflau coşuri cu ouă roşii, a trimis un bileţel lăutarilor prin care cerea să i se cînte “Puşca şi cureaua lată”. “Dedicaţie pentru miresică”, strigă şeful formaţiei, un gras cu barbă, aducînd cu Bogdan Hosu, sindicalistul. Lăutarii, rînjind ironic, încep să cînte “Pinguinul”. Nuntaşii au izbuncit în hohote de rîs şi, pe rînd,  treceau pe la masa miresei şi îi spărgeau cîte un ouă roşu de creştet. Dar aceasta se făcea că nu-i pasă de penibilul situaţiei şi murmura: “Asta ce înseamnă? Asta înseamnã cã…”. Un alt moment delicat a fost atunci cînd trebuia să fie furată mireasa. Nimeni nu a vrut să o fure de frică să nu rămînă cu ea. De asemenea, cînd mirii s-au retras pentru un scurt moment într-o cameră şi au venit cu cearceaful, ca să fie jucat, acesta nu avea pete de sînge ci doar unele albicioase. Ospătarii, ajutorii de oaspătari, paznicii din parcare şi femeile de serviciu de la closete, care aduceau cu Ciuvică, Ciutacu, Chireac, Oana Stancu, Gîdea, Badea, Stan, Deac,  cleveteau că mireasa nu a  fost fată mare sau că, chiar de-ar fi fost, mirele nu a făcut cu ea sex normal, ci altfel. Eh, vorbeşte lumea! Lume rea. Trecînd peste aceste mici problemuţe, nuntaşii s-au distrat şi cheful a durat pînă spre dimineaţă. Mesenii s-au înfruptat vîrtos din bunătăţi şi aruncau resturile afară, pe geam, unde o mulţime de oameni se bătea pentru un ciot de ros. Lăutarii au fost la înălţime. În afara repertoriului popular românesc, ei au mai interpretat Ceardaşul, moment în care nişte unguri au luat mireasa la dans şi au învîrtit-o pe toate părţile, dar şi Cazaciocul. La auzul ultimei melodii, Mircea Geoană a sărit de pe scaun ca ars de flacăra violet şi a jucat îndrăcit alături de Cozmin Guşă şi Ion Iliescu, timp în care naşii le ţineau isonul bătînd tarapanaua pe blatul mesei. Spre  dimineaţă, mirele, după cîteva şpriţuri, s-a urcat la volanul unui Logan, luînd-o cu el pe domişoara de onoare, blonda planturoasă, care tocmai prinsese buchetul aruncat de mireasă. La final, s-a jucat Periniţa. În lipsa mirelui, se făcea că PNL-iştii, PSD-iştii, PDL-iştii, UDMR-iştii, UNPR-iştii se pupau cu foc, unii cu alţii, indiferent de culoare politică, inclusiv cu naşii. După Periniţa, toţi au plecat chercheliţi, îmbătaţi mai mult de gîndul că se simt minunat fără ginerică prin preajmă. În local, a rămas numai mireasa ca să plătească nota de plată. Pe fereastră intrau răcnetele indivizilor care nu mai aveau nimic de ros. Aţîţaţi de nişte tipi care stăteau printre ei, în jeep-uri, înnebuniţii de foame prinseseră curaj şi aveau atîta ură în ochii sîngeroşi că m-am trezit.

Eram transpirat şi aveam gura uscată. M-am dus la frigider, am luat o sticlă de plastic pe care scria “Borsec” şi am băut însetat. Era ţuică de Piteşti, tocmai adusă. Uitasem că am pus-o în sticle de apă minerală. Am fugit la baie şi am scuipat, sperînd să scap de senzaţia de rău. Aproape că nu ştiam dacă îmi venea să vomit de la ţuică sau de la vis. “Doamne, ajută-mă!”, am apelat eu la sprijinul Divinităţii cînd m-am lungit iar în pat, implorînd să se termine coşmarul.

Read Full Post »


Obligaţiile familiale mă trimit de la Constanţa, la Rucăr, aşa că voi avea o prezenţă mai puţin activă în spaţiul virtual, dedicîndu-mă vieţii reale. Oricum, dragi prieteni şi, de ce nu, neprieteni, sunt sigur că vă voi găsi aici la întoarcere. Poate ar trebui ca şi voi să luaţi o pauză de le treburile zilnice şi să trăiţi intens, fără reţineri şi bariere mult prea morale ale conştiinţei. O citez pe mama care, văzînd aseară că eram rupt de oboseală, mi-a zis: „Mai lasă mamă muncă pentru că viaţa asta e aşa de scurtă!!!”

Deci, veseliţi-vă şi trăiţi la maximum pe lumea aceasta, că pe lumea cealaltă puteţi păţi ca baba neprihănită din banc. Tocmai sosită în Rai, Sf. Petru i-a făcut un tur de locaţie. Au ajuns într-un loc unde un sfînt dădea găuri cu bormaşina în spatele unor oameni. „Ce le face aici, maică?”, întreabă baba. „Le dă găuri ca să le pună aripi de înger”, a răspuns Sf. Petru. În alt loc, alt sfînt făcea găuri cu o daltă în capul altor oameni. „Dar aici?”, întrebă baba şi mai curioasă. „Le dă găuri în cap ca să le pună aura de înger”, răspunse Sf. Petru. „Aoleu, maică, dar în Iad cum e?”, întrebă neprihănita speriată. „Acolo e rău! Vin dracii şi te violează”, a spus sfîntul. Baba se lumină deodată la faţă şi zise: „Atunci, eu vreau în Iad!” Dar draci te vor pîngări peste tot, mulţi şi repetat”, a avertizat-o Sf. Petru.  Iar, baba, veselă, s-a explicat: „Da, maică, dar măcar am găurile făcute!” 

Fiţi voi!

Read Full Post »


Sunt de acord că egalizarea vîrstei de pensionare între femei şi bărbaţi, precum şi creşterea vîrstei de pensionare la 65 de ani sunt măsuri incorecte pentru români, cetăţeni ai UE cu speranţa de viaţă cam tot pe acolo. Mulţi nu vor mai apuca să vadă la uşă poştaşul cu pensia, ci pe popă cu Prohodul. De fapt, pe popă îl vor vedea de pe lumea cealaltă, mult mai bună şi cu conducători luminaţi la cap. De aură. 

Sunt de acord că nesimţirea parlamentarilor Puterii a făcut ca votul final al Legii pensiilor să nu beneficieze de cvorum, dar Roberta Alma l-a considerat valabil. Cineva spunea odată că PDL-iştii sunt atît de proşti încît nici să fure nu ştiu şi sunt prinşi cu ceva în gură, ca să-l parafrazez pe Tudor Arghezi. 

Sunt de acord că rolul Opoziţiei este acela de a critica Puterea, cu scopul final de a-i lua locul. Dar, a transforma lupta politico-parlamentară într-o tînguire permanentă, în ţigăneală cu poalele-n cap şi palme bătute pe buci, e prea mult. Fiecare dintre noi am văzut copii care se tăvelesc prin supermarket în faţa raionului cu ciocolată sau jucării. Cam aşa procedează Victor Ponta şi Crin Antonescu care se perpelesc în ochii telespectatorilor. Puerili, dar periculoşi, aceşti indivizi nu au venit cu nimic constructiv, ci numai cu dorinţa de a dărîma. În principal, pe Traian Băsescu. Oful lor cel mai mare nu este acela că ţara trece prin cea mai gravă criză economică înregistrată vreodată, ci cum să-l atace pe actualul preşedinte al României. Antonescu şi-a creat un guvern în semiobscuritate, şi atît! Nu are idei constructive, nu vrea dialog cu Puterea, nu vrea să pună umărul la guvernare. Ponta, între două raliuri şi excursii în străinătate, cere fonduri bugetare de la liderii PDL, în schimbul ieşirii din sală la votul final la Legea pensiilor. Maimuţica face pe procurorul la televizor, plină de aroganţă, şi crezîndu-se superioră, ca un macac suit în vîrful prepeleacului. Aţi auzit ca PSD şi PNL să fac un apel de colaborare către partidele arcului guvernamental pentru ca toţi politicienii să încerce scoaterea ţării la liman? Nu! Doar tînguieli, ameninţări, jigniri, dorinţe de răzbunare, incitări la revoltă, aroganţe. Ei au un singur deziderat: să-l dărîme pe Traian Băsescu. Nu contează că odată cu acesta vor distruge şi ce a mai rămas din ţara asta nefericită.

Într-un moment grav existenţial pentru popor, suspendarea preşedintelui este catastrofală. Economia va fi blocată, partenerii externi vor sta în espectativă pînă cînd situaţia politică se va clarifica, piaţa liberă va reacţiona şi preţurile vor exploda, costurile unui referendum, şi în cazul în care poporul votează demiterea lui Traian Băsescu, cel al alegerilor, vor secătui bugetul unei ţări care şi aşa trăieşte din banii altora, deci, într-un cuvînt, dezastru! 

Este un moment de maximă nemulţumire populară cauzată de sărăcie şi lipsa unor perspective de ma bine, favorizant unui vot din ură pentru demiterea preşedintelui. Traian Băsescu a dezamăgit. Ca să dau doar un exemplu, mă întreb retoric cîţi l-ar mai fi votat a doua oară dacă ar fi ştiut că îl va renumi premier pe Emil Boc? Traian Băsescu a greşit/greşeşte şi prin tăcerea sa. Faptul că acceptă să fie jucat în picioare, jignit, de televiziunile aservite fără să răspundă, în opinia mea, nu a fost o strategie bună. Traian Băsescu a greşit că s-a izolat de popor, a plecat din mijlocul lui şi l-a minţit în mod repetat şi uneori gratuit, cu o aură suverană. Dacă idioţii care-i vor suspendarea vor reuşi să provoace referendum, este posibil ca poporul să îl  sancţioneze. Preşedintele a greşit pentru că nu a criticat Guvernul şi pe primul ministru, numai el văzînd performanţă acolo unde românii nu numai că vedeau, dar şi simţeau dezastrul.

Dar, ca măscăricii să reuşească, Parlamentul va trebui să voteze suspendarea şefului statului. Ce vor face senatorii şi deputaţii Puterii? PDL-iştii, în mare majoritate, vor respinge acţiunea Opoziţiei. Chiar dacă ţara nu are bani, ei tot au mai găsit cîte ceva de sifonat către susţinătorii lor din colegiu. UDMR este o grupare parşivă, mereu cu un limbaj dublu şi dispusă la negocieri care să le aducă o maximizare a beneficiilor. Iar partidul trădătorilor, UNPR, este instabil, cu un procent mic de credibilitate, probabil că va vota pentru Traian Băsescu. De aceea, rezultatul unui vot în Parlament este deschis(ce poate fi influenţat şi de intenţia actualului preşedinte de scădea numărul aleşilor la 300).

Aşa cum spuneam în postările anterioare, toamna va fi foarte agitată din punct de vedere politic. Din nefericire, fierberea disputelor nu va încălzi casele românilor, iar salata de idei nu le va ţine de foame. Dacă Traian Băsescu nu-i va afurisi pe Boc şi Guvernul PDL, va muri împreună cu ei. Odată cu ţara, bineînţeles!

Read Full Post »


Obiectul muncii mele, primul-ministru, se află pentru 4 zile în SUA. El s-a dus pentru… Nici nu ştiu pentru ce?! Şi, nici el! Poate doar ca să toace banii strînşi din economiile pe care le-a impus angajaţilor Guvernului la pixuri şi coli de scris. Oricum, nu contează pentru ce s-a dus pentru că nu interesează pe cineva. Televiziunile, radiourile şi presa scrisă, cele private, nu şi-au trimis reprezentanţi din cauza costurilor ridicate ale cazării, dar mai ales pentru neimportanţa vizitei. Radio România Actualităţi şi Agerpres, fiind de stat, şi-au permis trimiterea unor reporteri. Atunci cînd cel care plăteşte este bugetul ţării, banii curg fără număr.

Pentru că e plecat peste mări, ţări şi ocean, mi-am zis să iau o pauză de Boc şi să mă abţin a-l critica, precum se abţin creştinii de la cele lumeşti în Postul Paştelui. Nu am reuşit! Din obişnuinţă, înainte să chem îngeraşul, pe la 1:30, am intrat pe site-ul Guvernului. Mare mi-a fost mirarea să văd postat acolo un interviu al primului-ministru. Emil Boc răspunde întrebărilor unui redactor anonim(cutuma cere să se specifice numele intervievatorului sau instituţia media unde lucrează). Am citit şi m-am prăpădit de rîs. Redactorul îi urează lui Boc bun venit la N.Y., ca şi cum l-ar fi aşteptat la bariera metropolei americane. Vedeţi aici întregul interviu(cred că Boc şi l-a luat singr) şi trageţi concluzii. În ce mă priveşte, consider că o exprimare mai searbădă, mai fără conţinut, plină de expresii cu iz UTC-ist şi alambicată, nu am mai citit de mult. În plus, Emil Boc spune „beneficiari ale” în loc de „beneficiari ai”, dovedind iar că siluieşte limba română.

Dacă interviu a reuşit să-şi ia singur, înţelegîndu-se, probabil că premierul nu are la el o cameră foto cu declanşare automată, pentru că nu există poze din această deplasare pe site-ul Guvernului. Cu chiu, cu vai, am găsit o fotografie făcută de un chinez pentru Agerpres, în care este Emil Boc în momentul discursului la ONU. Se poate observa cã faţa micuţului nu mai este ascunsă de microfon, aşa cum ne-am obişnuit. Sursele mele spun că autorităţile române au cerut organizatorilor să se monteze un podium special pentru a-l mai ridica pe Boc în ochii oamenilor. Fizic. Conceptual, nicio şansă!

Nu pot încheia această postare fără a reda două versuri din folclor, originare „de peste munţi”, pe care mi le-a trimis Fini, o veche cititoare a acestui blog.

Sărăcia-n cur mă-npunge,
Eu tot fug dar ea m-ajunge!”

Nu-i aşa că, în contextul mitingurilor şi plecării lui Emil Boc în SUA, versurile sunt la temă?

UPDATE: Mă bucur că oamenii premierului nu au rămas insensibili la observaţiile mele. Miercuri, au schimbat linkul către pseudo-interviul primului ministru. aşa că nu mai putea fi accesat de pe blog, şi au corectat dezacordul, dînd „beneficiarilor” ce-i al beneficiarilor, adică articolul posesiv la forma masculin, plural. Dar, ceea ce nu pot schimba oamenii premierului este imaginea dezastruoasă a acestuia şi incapacitatea de a fi şeful guvernului în vremuri de criză.

Read Full Post »


Azi, vreo 20.000 de melomani din toată ţara vor veni în Bucureşti. Ca de fiecare dată, oraşul va fi blocat, circulaţia va fi dată peste cap, iar mamele multor concetăţeni vor sughiţa ca atunci cînd te pomeneşte. La precedenta venire, miile de iubitori ai muzicii şi baletului au dansat Pinguinul, în speranţa că acesta se va arăta de după perdelele Palatului Victoria. Dar, fără succes! Deşi nu fac mare scofală, sunt în plus şi mulţi dintre ei sunt afoni, melomanii continuă să danseze pe nervii bucureştenilor cărora le dau traiul cotidian şi mai(!)  peste cap. Nu-i aşa că aceşti oameni sunt minunaţi?!

Miile de manifestanţi care vor bani şi înţelegere de unde nu’s, nici acum nu au şansa să-l vadă live pe primul ministru. Emil Boc şi-a strîns colaboratorii apropiaţi şi a plecat, marţi,  la New York. Jucîndu-se de-a preşedintele României, el va citi 2, 3 pagini format A4, la ONU, cu ocazia Adunării Generale care are ca temă sărăcia. Păi, cine era mai potrivit, mai dibaci, mai profesionist, pe Mapamond, să vorbească despre sărăcie decît Boc?! De doi ani, premierului i-a ieşit orice şi-a propus în acest domeniu astfel încît românii au devenit şi mai săraci de cum erau. Minunat!

Am primit invitaţie de la Guvern ca să-l însoţesc pe primul ministru în SUA. Costul cazării era 508$/zi, la un hotel din Manhatan. Cînd a văzut „scorul” redactorul şef a refuzat să mă lase, avînd în vedere situaţia economică grea prin care trece „firma”noastră, una corectă şi imparţială, deci nesubvenţionată de vreun mogul. În schimb, Radio România Actualităţi şi Agerpres nu s-au uitat la 2.000, 3.000$ şi şi-au trimis oamenii. Mi se pare firesc! Aceste redacţii primesc bani de la bugetul statului şi Emil Boc avea nevoie de acele vuvuzele minunate.

Preşedintele, ca să dea un exemplu personal, s-a deplasat la Bruxelles cu un avion de linie, asemeni unui cetăţean obişnuit. Se pare că premierul a rămas insensibil la exemplul dat de Traian Băsescu şi a plecat la New York cu un avion închiriat pentru el şi ai lui. Nu vreau să îmi pun întrebarea: „De ce trebuie să cheltuiască România, în plină criză economică, atîţia bani(avion, cazare, diurne) ca o ditamai delegaţia să participe la un summit ONU aproape informal?”, dar mă întreb: „Dacă nu erau minunaţi, oamenii Guvernului ar mai fi găsit camere de hotel aproape la fel de scumpe ca cele de la Burj Al Arab, din Dubai?”.

Pe cînd premierul Boc este plecat cu o misiune de reprezentare a ţării la ONU, preşedintele Traian Băsescu face pr primul ministru în Parlamentul României şi anunţă ceea ce va face Guvernul. Poate  Emil Boc i-a lăsat scris ce să spună, iar şeful statului i-a dat la schimb discursul pe care premierul îl va citi în SUA! Aşa făceam şi eu schimb de capace, în copilărie. Minunaţi oameni, dacă îşi pot schimba atît de uşor rolurile!

În mod normal, Traian Băsescu ar fi trebuit să se ducă în SUA, dar pentru că diplomaţia română nu a reuşit să-i aranjeze o întrevedere cu Obama, preşedintele şi-a găsit o ocupaţie pe lîngă casă, ca orătania. Orgolios din fire, Traian Băsescu nu concepe să se ducă în SUA dacă nu se vede cu preşedintele american. Fie vorba între noi, atît le-ar fi trebuit otrepelor mogulilor! Ce ar mai fi rîs ei de Traian Băsescu pentru că liderul mondial îl evită! Cîte talk-show-uri s-ar mai fi făcut pe această temă cu invitaţi(mereu aceiaşi) minunaţi!

Hai, că m-am cam săturat de minunăţii! Vreau normalitate!

Read Full Post »


 

Am ajuns la Cernavodă odată cu lăsarea întunericului şi, dacă o minte sucită nu schimba sensul săgeţii unui indicator, reuşeam să găsesc ieşirea spre Cochirleni fără să mă învîrtesc aiurea prin sensul giratoriu situat la terminarea tronsonului de autostradă. Într-un final, am părăsit şoseaua care ducea la Constanţa şi am virat la dreapta. Goneam nebun prin noapte, pe dealurile Dunării. După cîţiva km, ajuns într-un vîrf de colină, am oprit la chemarea naturii. Umane. În cele cîteva minute de „reverie” m-am bucurat de liniştea acelei nopţi calde şi înstelate de septembrie, de foşnetul vegetaţiei şi cîntecul greierilor. Deşi fluviul nu se vedea, simţeam mirosul apei adus de vînt. Odată rezolvată mica problemă, am continuat drumul. Pe la 21:00 am intrat în Cochirleni. „Localitate pescărească”, scrie pe un panou pus de primărie. Mi-aduc aminte că astă-vară, cînd am mai trecut prin Cochirleni, am căutat o cherhana, o pensiune, un loc unde să pot mînca un borş pescăresc şi o saramură de crap. Nu am găsit nici măcar o coadă de baboi prăjit. Acum, e beznă. Pe uliţe, ţipenie de om. Bufetul din centrul comunei pare singurul loc cu semne de viaţă. Probabil că încă se mai discută, la una mică, miracolul trãit de un consătean(vezi aici), un adevărat supravieţuitor. Parcurg în viteză sărăcia acelor locuri, zgîlţîit de gropile din asfalt. E sinistru. Casele şi gardurile dărăpănate şi becurile palide care luminează ici şi colo îţi crează o imagine a dezolării. După o „agrafă”, în apropiere de Rasova, de-a curmezişul drumului este oprită o cotigă. Noroc că  încetinisem din cauza virajului periculos, altfel o spulberam. Un copilandru era ghemuit în cutia de lemn şi ţinea în mînă frînghiile cu care strunea măgarul. Un alt băiat stătea pe vine în mijlocul şoselei şi  împungea cu un ciomag un arici făcut ghem. Tinerii îmi fac loc pentru a trece, iar eu le strig fără să deschid geamul: „Lăsaţi, mă, animalul în pace!”. Cînd ne-am intersectat privirile, cel care chinuia ariciul s-a uitat la mine mîndru de descoperirea lui. „Cum or fi văzut ghemul de ace, negru, în bezna asta?!”, m-am întrebat, gîndind că băieţandrii nu aveau nici felinar, nici lanternă. Probabil că au văzul nocturn  dezvoltat, o condiţie de supravieţuire ca să poţi bracona pe Dunăre. Îmi continui drumul şi după cîteva sute de metri văd un alt arici, dar ceva mai mic. E mort. O parte din viscerele lui sunt împrăştiate pe asfalt. Îl căinez şi îmi vin în minte pasajele care subtraversează autostrăzile lumii civilizate, construite  pentru ca sălbăticiunile să poată trece fără a fi strivite de roţile maşinilor. La noi, fiarele trebuie să se adapteze ca să supravieţuiască. Ca şi oamenii. Intru în Vlahii. Beznă, sărăcie, dezolare, pustiu. Agitaţie, doar la birt! În lumina chioară a unui bec, apuc să văd cîţiva bărbaţi aşezaţi la două mese înghesuite într-o chicinetă. În faţa bufetului, la marginea drumului, o femeie joacă. Are în jur de 50 de ani, părul foarte scurt şi faţa roşie, buhăită, care trădează etilismul. Cu mîna stîngă închină o sticlă cu băutură în timp ce cu mîna dreaptă pocneşte din degete deasupra capului. Se bălăngăne cînd pe un picior, cînd pe altul într-un echilibru precar. Încetinesc prudent, de frică să nu cadă în faţa maşinii. Pentru că şi eu ascultam muzică la sistemul audio al automobilului, nu am auzit melodia pe care femeia dansa şi de aceea părea că ea se mişcă aritmic, straniu. Mi-am adus aminte de dansul piticului din Twin Peaks.

Străbat Aliman(localitatea natală a lui Dan Spătaru), Floriile, Ion Corvin, sate înşirate pe drumul îngust, plin de serpentine, prost asfaltat şi semnalizat, care urcă şi coboară. Într-o culme, un ins paşte în noapte cîteva capre, pe marginea drumului. Coarnele ascuţite sunt desenate cu smoală pe cerul nopţii şi dacă unele animale, albe, n-ar fi strălucit în lumina farurilor, aş fi crezut că omul păştea o turmă de draci.

Las în urmă dealurile care încătuşează albia fluviului, iar la intersecţia şoselei Călăraşi-Constanţa, netedă ca-n palmă, virez la stînga. Modul în care arată localităţile îmi spune că pe aici lumea este ceva mai înstărită. Parcurg Adamclisi, Cobadin, Osmancea, Mereni cu viteză mare, grăbit de telefoanele primite. Prietenii care mă aşteptau la masă deveniseră nerăbdători. Se apropia miezul nopţii şi pustiul devenea şi mai pustiu. Techirghiol, Eforie Nord… Ajung la malul mării unde sezonul estival încă mai agoniza. Chiar şi aşa, luminiţele colorate, reclamele, şoseaua impecabilă, feţele şi hainele oamenilor mă fac să cred că drumul printre nuci, pe care goneam nebuneşte, m-a trecut într-o altă lume. Bezna, hainele ponosite, privirile uşor cretinoide, sărăcia care lucea în noapte, disperarea prezentului şi incertidudinea viitorului rămăseseră într-un timp trecut. Pe ultimii kilometri, mi-am amintit că pe Discovery este un tip, Bear Grylls, care a cutreierat cele mai inospialiere locuri de pe Pămînt pentru a arăta tehnici de supravieţuire(a ajuns şi în Transilvania, prilej cu care a mîncat excremente de urs). Gîndeam că el ar trebui să stea, nu o zi două, ci  măcar un an, în multe locuri din România, să vieţuiească alături de localnici. Aşa ar demonstra că ştie cu adevărat tehnicile de supravieţuire. Asemeni românilor!

Read Full Post »


Am părăsit Bucureştiul pe la ora 19:00 şi mai avem combustibil pentru 41 de km. „Alimentez pe autostradă”, mi-am zis pe cînd mergeam întovărăşit de Dîmboviţa spre ieşirea din oraş. Trec de tîrgul de maşini Vitan şi rulez peste viteza legală, grăbit. Pînă să ajung la Centură, mă izbeşte, la început timid, apoi violent, un miros de celulă animală intrată în putrefacţie. „E vreun leş de cîine aruncat în boscheţii de pe esplanada rîului”, am gîndit, apăsînd şi mai mult acceleraţia din dorinţa de a depăşi zona. Dar, nu! Duhoarea putreziciunii s-a accentuat devenind de un insuportabil vecin cu paroxismul. Sunt nevoit să frînez. E un Stop la o trecere de cale ferată. În faţa mea, o coloană de vreo 10 autoturisme şi camioane aşteaptă să se înscrie pe Şoseaua de Centură. Văd în dreapta o staţie RATB şi cîteva persoane care aşteptă autobuzul. „Vai, lor”, i-am căinat, crezînd că sunt înnebuniţi la rîndul lor de mirosul putreziciunii. Peste ei, printre arbuşti, am zărit părţi dintr-o clădire de culoarea sîngelui închegat, pe care scria „Protan S.A.”.  Atunci mi-am dat seama care este sursa poluării: unitatea de ardere a resturilor şi cadavrelor animale. Oamenii aceia, dar şi alţii pe care îi vedeam prin curtea societăţii, lucrau acolo. Inspirarea „aromei” de cadavru intra în fişa postului, iar lor li se părea firesc. Oare ce salariu au acei amărîţi care mînuiesc moartea? Unde te poate duce disperarea, grija traiului zilnic, încît să lucrezi în asemenea loc? Recunosc, sunt un individ pentru care mirosul este foarte important, poate chiar uşor exagerat, şi 5 minute, cît am stat în acea duhoare, simţeam că înnebunesc. Am luat aromatizorul automobilului şi mi-am băgat în nări ulei aromat, simţurile mele fiind excitate de un amalgam de mirosuri anti-tabac, gunoi şi cadaverice

Pe cîmpul dintre Protan şi groapa de gunoi Glina, se vedeau vreo şase blocuri de locuit, cu 10-12 etaje, noi. „Trebuie să fii un investitor nebun ca să faci cvartale într-o asemenea locaţie, dar şi mai nebun ca să îţi cumper apartament într-un bloc situat între Protan şi groapa de gunoi. Or fi locuinţe repartizate gratuit?!”, îmi ziceam în timp ce mergeam către A2. Cît de disperat trebuie să fii încît să locuieşti într-un asemenea loc? Îmi imaginez un anunţ publicitar: „Vînd apartament confort 1 sporit, supermodernizat, la marginea oraşului, situat în zonă rezidenţială între Protan şi Groapa de gunoi Glina”. Zîmbesc în gînd, amar! Îmi amintesc că tot în acea zonă se construieşte staţia de epurare a apei menajere, Bucureştiul fiind singura capitală europeană care încă nu are aşa ceva. Există o Dîmboviţă (să-i zicem, curată) care se vede şi alta canal colector, care curge pe sub prima. „Dîmboviţa apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce” se uneşte cu Dîmboviţa apă dulce, cin’ te bea precis se duce, tot lîngă Glina. În prezent, ceea ce lăsăm în urma noastră la baie, bucătărie, WC etc. ajunge în Dîmboviţa, apoi în Argeş, Dunăre şi Marea Neagră. Civilizaţie? În momentul în care se va finaliza staţia de epurare, Dîmboviţa murdară va fi filtrată de dejecţii şi apoi unificată cu apa curată a rîului. Dar, pînă atunci, cînd facem baie pe Litoral să nu uităm că o picătură din apa mării este apa noastră menajeră.

Am ieşit pe A2 fãrã sã alimentez la un Lukoil de pe Centurã. Speram să găsesc un punct de oprire ca să aerisesc maşina, să fumez o ţigară ca să mă liniştesc şi să alimentez. Rulam nerăbdător cu 140-150 km/h. Mai aveam carburant pentru 30 km. Scrutam orizontul luminat de amurgul lăptos şi nu zăream nicio benzinărie. „Please refuel”, m-ă anunţa, din cînd în cînd, computerul de bord. Bornele kilometrice zburau pe lîngă mine dar încă nu zăream niciun indiciu că ar urma vreo benzinărie. Cînd a început să pîlpîie şi becul indicator, demult aprins, am intrat într-o uşoară panică. La km 36 am ajuns la o variantă care ducea spre Fundulea. Am ieşit de pe A2 şi, după vreo 5 km am ajuns la o benzinărie din localitate. Cu inima venită la loc, am reintrat pe autostradă şi mi-am continuat drumul spre Litoral. Prima benzinărie am întîlnit-o la km 49, apoi punctele de alimentare se succed la distanţe foarte scurte. Probabil, investitorii consideră că nu sunt nebuni care să plece din Bucureşti cu rezervorul gol. Ei, bine, uite că sunt!

(va urma)

Read Full Post »

Older Posts »