® Speriaţi de bombe

         În urmă cu puţin timp am fost la Washington DC. Spun asta nu pentru a mă umfla în pene, ci pentru a descrie frica permanentă pe care o trăiesc autorităţile americane. Terorismul sau „războiul murdar” aşa cum îl eticheta cineva(fără legătură cu atrocităţile juntei militare din Argentina, în timpul dictaturii, 1976-1983) induce permanent un sentiment de insecuritate atît în casa, cît şi în garnizoanele „jandarmului mondial”. Deşi sunt conştient de acest aspect, nu pot să nu mă simt umilit decîte ori intru în contact cu „organul” american.

     Am fost în multe cancelarii, parlamente, baze militare şi palate. Cancelarul Merkel(Bundestag), preşedintele Hollande(Palatul Elysse), premierul Berlusconi(Palazzo Chigi), regele Juan Carlos( Palatul Zarzuela), împăratul Akihito( Palatul Aoyama), premierul britanic Gordon Brown(Downing street, 10), premierul Chinei Wen Jiabao(la sediul guvernului, în piaţa Tien An Men), ca să dau doar exemple majore, au fost vizitaţi de premieri români în suita cărora mă aflam şi eu, un biet jurnalist. De cele mai multe ori am trecut prin filtre de control, dar au fost şi situaţii în care nu m-au verificat. Dar nicăieri, repet, nicăieri, nu m-am simţit mai umilit ca în SUA. La Casa Albă un ofiţer a început să urle la mine şi ameninţa că-mi confiscă rucsacul cu laptopul, giunga şi ce mai aveam prin el pentru că am „îndrăznit” să-l las o clipă jos ca să-mi facă cineva o fotografie. La Capitoliu am fost controlaţi electronic, dar şi amuşinaţi de cîine prin bagale. În baza aeriană americană Andrews, la întoarcere, delegaţie oficială, cu avion special, am fost descălţaţi, ni s-au luat curelele, ceasurile, mărunţişul, şi am ţopăit prin filtru ţinîndu-ne nădragii de brăcinari.

       Paranteză! Am participat la o întâlnire cu premierul israelian Beniamin Netanyahu, în 2011, la Ierusalim. Unii am fost controlaţi superficial, alţii în amănunţime(probabil că un „specialist” ordona cine şi cum”, în schimb toţi am băgat mîinile într-un aparat care detecteză praful de puşcă. La finalul vizitei, premierul israelian şi-a cerut scuze pentru că am fost supuşi controlului şi a precizat că aceasta a fost necesar pentru că ţara lui este în război. Am apreciat faptul că Netanyahu a simţit nevoia să se scuze. Un gest de eleganţă. Închid paranteza.

   La Washington m-am simţit umilit şi nu o spun doar de dragul conversaţiei. Privind retrospectiv, cred că nu ar trebui să simt furie faţă de sistemul de securitate al unui conglomerat de seminţii care trăieşte cu teama în suflet, ci milă! Sunetele sirenelor diferitelor unităţi mobile fac parte din zgomotul cotidian al oraşului şi explicaţia „alertă de securitate” le însoţeşte destul de des. Orice poliţist te poate opri oricînd pe stradă şi să te percheziţioneze sau aresteze dacă-i pari suspect sau cineva te-a bănuit şi a informat promt autorităţile. Fobia aceasta mi se pare a fi o formă de pedeapsă şi cred că ea este cea mai grea lovitură dată de terorism lumii civilizate.

     Cu toate acestea, din nefericire, cred că vigilenţa „organelor” americane se îndreaptă prea mult asupra unor persoane deja super-controlate, de care se ştie şi ce lapte au supt la sînul mamelor, scăpîndu-se din vedere arhetipul teroristului clasic şi oala lui sub presiune plină cu cuie!