O sursă mă sună sâmbătă seara, pe la 19:40, ca să îmi sifoneze că cineva de la PDL i-a spus să se uite la 20:00 la Realitatea TV că Emil Boc va anunţa „o bombă”! În cele 15 minute care au mai rămas de la finalul convorbirii şi până la începerea emisiunii mi-am stors creierii gândind la ce ar fi putut anunţa premierul aşa de spectaculos. Sincer, nu m-am dus cu gândul la desfiinţarea Cancelariei primului-ministru în maximum zece zile, adică bomba la care se referea sursa.
Ura viscerală dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu a dat mult cozonac de mâncat gurilor din presă. Momentele de intersectare a traiectoriilor celor două trupuri politice erau pândite cu mare atenţie. Gestica, schimbul de priviri, şfichiuiturile din vârful limbii cu care se gratulau cei doi erau disecate, analizate, jupuite, introspectate şi puse la murat de toată mass media. Apoi, atât inchizitorii de le RTV, dar mai ales Clanul Voiculescu ataca la drum de seară mall-ul politic cu ţucalurile pline de harfe, vrăjeli, epitete de mahala, şopârliţe şi fişiere audio. Ce mai, circ! Fără pâine (…) continuare →
Daţi click pe poză sau aici şi vedeţi una dintre metodele de supraveghere a participanţilor la depunerea jurământului de către Barak Hussein Obama, la Capitoliul din Washington. Folosiţi cursorul din stânga sus: „+” şi „-” pentru apropiere/depărtare, şi săgeţile mici pentru mişcări stânga/dreapta/sus/jos.
Precizez că documentul nu este prezentat în formă finală, ci doar în cea în care a fost discutat în ultima şedinţă de Guvern când a fost aprobat „de principiu”. Săptămâna viitoare, ministrul de Finanţe, Gheorghe Pogea, precum şi cel al Muncii, Marian Sârbu, se vor întâlni cu sindicatele pentru a se înţelege asupra formei finale. După cum am auzit, liderii de sindicat ameninţă cu proteste în cazul în care nu se renunţă la anumite prevederi ale acestei ordonanţe.
Observaţi ce impresie are jegul despre el! "Eu sunt Victor Ciutacu" şi "tu eşti un nimeni de pe stradă". Ştie cineva cu ce se tratează?
Intro-misiune
Dacă ar trebui să pozeze cineva pentru o statuie a libidinoşenie atunci Victor Ciutacu ar trebui să fie modelul. Cu ceva timp în urmă îi mai trăsesem nişte scuipaţi între dioptri pentru că limaxul mă jignise gratuit în urma unui comentariu civilizat, dar contrar părerii sale, pe care-l făcusem pe blogul lui (de)jegos. Eram la primii paşi prin blogosferă şi am primit ca un şoc, dar şi ca un exemplu (de)prost, ieşirea mitocanului. Mai mult decât atât, nevertebrata mi-a blocat şi posibilitatea de a comenta.
Deşi nu mai puteam critica elucubraţiile imbecile (…)
Declaraţia de mai sus a fost înregistrată pe 25 februarie 2009. Dar citiţi mai jos ce spunea deputatul PD, Emil Boc, în 2004, când dorea introducerea unei legi împotriva nepotismului.
„Mii de tineri competenţi nu mai au speranţa că ţara lor mai are nevoie de ei, în timp ce odraslele nomenclaturii PSD se bucura de cele mai bune case şi de cele mai importante funcţii. Nepotismul practicat de Guvernul Adrian Năstase a depăşit orice măsură”, a afirmat Emil Boc. (citeşte aici mai multe chestii interesante)
Bine că intenţia, lăudabilă altfel, nu fost pusă în operă! Altfel, cum îşi mai angaja Boc nepoţica? Din câte se pare, nepoţii lui sunt mai buni decât „nepoţii” lui Adrian Năstase!
Ofuscaţii mai au ceva de spus în ceea ce priveşte corectitudinea bocilor?
PS:
Sincer, regret că Mihaela Eugenia Boc este victima colaterală a acestui scandal. Din câte se pare, ea este o fată serioasă, capabilă, cu pregătire, şi ar fi păcat să sufere. Am privit cu mâhnire şi reportajul făcut de o televiziune de ştiri cu părinţii acesteia, nişte oameni simpli din Răchitele. Problema este ruda lor, actualul premier, care a început un război nedrept şi ilegal cu funcţionarii simpli ai aparatului guvernamental, si pe care vrea să-i lase someri din motive „de economie şi incompetenţă”. Prin cele relatate, unchiaşul şi Baba(Catalin) lui dovedesc că una spun şi alta fumează, vorba lui Arghezi.
Am primit pe email un manifest antiitalienesc. Îl postez mai jos exact în forma în care mi-a fost trimis. În ceea ce mă priveşte, tind să dau parţial dreptate cetăţenilor italieni care îşi apără familiile de nişte nenorociţi. Poate la fel ar trebui să facem şi noi, aici, acasă, cu cei care de ani de zile nu se pot integra într-un mediu de viaţă civilizat, iar autorităţile sunt incapabile să se impună şi să instaureze domnia legii.
În altă ordine de idei, consider că guvernul, presa şi societatea civilă din România nu-şi fac treaba. M-am săturat ca ţiganii, majoritari în ceea ce priveşte comiterea unor acte antisociale în Europa, nomazii care stau prin parcuri şi pe sub poduri, care fură, violează, ucid, să se declară români. Mă simt agresat, defăimat, jignit, pentru că sunt asociat ţiganilor. Imbecilii din presă vorbesc de românii care au făcut şi au dres. Să se spună clar etnia, nu cetăţenia. Eu, ca român, nu îmi este ruşine să-mi recunosc naţionalitatea. Ţiganii de ce au teamă să-şi declare deschis aparteneţa etnică? O fac doar atunci când pot să mai ciugulească nişte fonduri pentru integrare şi când se victimizează. Când fac fărădelegi, nu, se declară români! Să stopăm odată această confuzie! Ţigani sunt ţigani, românii sunt români, maghiarii sunt maghiar, oriunde s-ar afla.
Iată manifestul primit:
„A fi sau a nu fi … Roman !
Ca cetateni romani trecem printr-o perioada grea. Anii de sclavie de orice tip se simt inca pe umerii nostri, ca natiune, ca popor. Unii cetateni romani comit fapte grele pe teritoriile altor tari… sa-i condamnam dupa fapte !
Dar nu putem accepta sa se traga o linie generala la adresa noastra ca cetateni romani.
In italia se duce o ampla actiune de denigrare a noastra ca romani, asta pentru ca guvernul Berlusconi (guvern care nu-si dezminte radacinile mafiote, ucigase) incearca sa canalizeze atentia opiniei publice italiene spre altceva decat politica, indiferent daca suntem romani, maghiari, tigani, sarbi, bulgari, ucrainieni, tatari, etc., ajunge ca suntem din Romania !
Romanii sunt ucisi in Italia, sunt batuti, li se da foc, sunt maltratati de carabinieri si populatie, sunt pusi cu forta sa recunoasca fapte pe care nu le comit, s.a.m.d.
Ce fac italienii din Romania ?
Italia ne-a exportat hoti, mafioti, indivizi care se ocupa cu prostitutie si cu spalari de bani.
Firmele italiene in Romania jecmanesc muncitorii romani tratandu-i ca pe sclavi…
Invit ca toti cei care mai au un pic de suflet sa boicotam impreuna TOT ce este Italian !!! Boicotati produse, sabotati firmele italiene si obligati-i sa plece din Romania !
Oriunde va aflati in lume incetati Boicotati tot ce e Italian !
Nu este vorba de cunoscutul biscuit cu cacao „Eugenia”, ci de o nepoţică ca şerbetul, Boc Mihaela-Eugenia, pe numele ei, care a fost luată din antecamera biroului de primar şi a fost paraşutată la uşa cabinetului de prim-ministru. Iată cum vechiul slogan ceauşist al şoimilor patriei „Creştem odată cu ţara” a devenit realitate sub actuala guvernare. Astfel, domniţa a crescut odată cu Boc, de la consilier de primar, la consilier de premier (citeşte: Declaraţia de avere a Mihaelei Eugeniei Boc).
Iată cum, de la cuplul de tristă amintire «Năstase şi mătuşa Tamara» am trecut la altul, cinic «Boc şi nepoata Eugenia».
Dar gradul de rudenie nu contează, ci faptul că sute de oameni sunt daţi afară pentru că, vezi Doamne, premierul doreşte reducerea cheltuielilor de personal, dar pe altă parte sunt angajate rubedenii, un fost portar de la primărie care-i făcea şi piaţa ex-primarului Boc, precum şi un fost şofer al preşedintelui PD, toţi consilieri.
Iar acum vin şi întreb pe toţi frustraţii care mă înjură pe blog şi ridică osanale despre corectitudinea ardelenilor şi clujenilor: despre ce vorbim? Voi credeţi că numai faptul că va-ţi născut într-un anume loc vă conferă apanajul corectitudinii absolute? Uite că nu! Şi exemplele pot continua.
Îmi cer scuze tuturor cetăţenilor cinstiţi ai acestei ţări, oriunde s-ar afla, fie moldoveni, fie ardeleni, fie bănăţeni, fie olteni, fie dobrogeni, fie munteni, fie bucovineni. Nu doresc să ofensez pe nimeni. Eu apreciez omul după ceea ce este el şi nu după locul în care s-a născut. A gândi că unii sunt mai breji ca alţii este o dovadă de imbecilitate supremă. Pentru mine omul este om, sau nu, iar pentru a-l cântări îi analizez acţiunile nu datele din buletin.
UPDATE 1:
Se pare că au aflat ceea ce ştiam eu de 3 săptămâni şi jurnaliştii lu’ peşte(informaţii despre două din presonajele pomenite mai sus)! Probabil că peste puţin timp vor descoperi cum se numeşte şi fostul portar al primăriei de la Cluj, ajuns acum consilier personal al premierului.
Guvernul a emis un comunicat cu privire la relaţia dintre premierul Emil Boc, fostul portar al primăriei Cluj-Napoca şi fostul şofer angajat la PD, acum consilieri la Guvern, pe care-l puteţi citi aici (Precizare Marius Buzea şi Pal Peter).
Dragi ofuscaţi, mai aveţi ceva de comentat? Vedeţi ce oameni „pregătiţi” îi înlocuiesc pe vechii funcţionari ai Palatului Victoria, unii dintre ei cu 2, 3 facultăţi şi care vorbesc 4, 5 limbi străine, experţi în securitate, PR şi comunicare? Câţi or mai fi şi când se vor afla toate „piesele” acestui Guvern bielă-manivelă.
Sper că nu vor mărşălui spre Bucureşti toţi "bicicliştii" bucălaţi!!!
La una dintre postările mele mai vechi cineva cu pseudonimul „păcat că spui prostii” a scris un comentariu critic la adresa celor care, în opinia lui care nu spune prostii, ar avea ceva cu clujenii. Îl postez aici ca să îl citiţi şi voi, oameni din ţară şi străinătate care citiţi acest blog. Deocamdată nu doresc să spun decât atât: Oamenii ăştia chiar au o problemă dacă se cred buricul Pământului! Pe mine încă nu m-au convins nici măcar că se pot comporta normal.
Iată comentariul, luat cu Copy/Paste (sau Ctrl+C, Ctrl+V, pentru meseriaşii de la… hai că nu mai zic!):
„Pentru tot ce se întâmplă rău în România ultimelor luni
Cam atât ar mai trebui să apară pe crawl-urile televiziunilor centrale şi pe deschiderile de ziar ale multora dintre ziarele naţionale pentru a ilustra cum arată în mintea unor frustraţi România anului 2009. Asaltul clujenilor spre capitala României deranjează. Este o realitate cruntă care, parcă, în aceste zile devine mai vizibilă decât oricând. A deranjat şi atunci când Adrian Nãstase a hotărât să le dea o şansă celor care au devenit, peste ani, liderii Grupului de la Cluj, Ioan Rus,Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş.
A fost doar o chestiune de luni pentru ca ardelenii sau, mai corect, clujenii din Guvernul Nãstase să intre în coliziune cu grupările de la Bacãu, Vrancea, Dâmboviţa sau Bucureşti. In ultimii 20 de ani de democraţie neaoşă, Ardealul nu a dat nici un preşedinte al României şi a avut un eşec lamentabil prin promovarea ca premier a lui Victor Ciorbea, cel răpus de sistem şi maşinaţiunile dâmboviţene din sferele puterii. De altfel, ca o mică paranteză, merită specificat faptul că după ani buni, în care Ciorbea a fost efectiv aruncat în lada de gunoi a istoriei, exista minţi perverse care l-au „înviat pe sticlă” tocmai în încercarea de a-l identifica pe actualul premier ardelean al României, tot cu ochelari, tot de maxim bun-simţ şi tot de pe meleaguri ale Apusenilor, cu premierul-eşec Ciorbea! Cu siguranţă, ardelenii deranjeaza astăzi şi, extrem de sigur, clujenii scot din sărite „miticii” din capitală.
Frustrarile erau „abscunse” până mai ieri, dar de la începutul acestei luni se poate observa o creştere în intensitate a vocilor contestatare la adresa clujenilor, cei socotiţi, pe bună dreptate sau nu, reprezentativi pentru ardeleni!? Aici intrăm pe un alt subiect ce ar merita dezbătut!). Mircea Badea transformă o frustrare personala în scopul de a pune la zid tot ceea ce vine de la Cluj, aproape seară de seară, în excelenta sa emisiune „în gura presei”. Cotidianul a reusit să se facă de râs prin execuţia publică la care a supus clujenii, vinovaţi – în viziunea distinşilor jurnalişti de acolo – de creşterea bugetului Cancelariei prim-ministrului!
Subiect care, de altfel, a fost preluat răutacios şi tocat marunt pe Realitatea TV, Antena 3 şi în Jurnalul Naţional, Financiarul sau alte cotidiene naţionale. Creşterile bugetului şi sfidarea crizei au fost, în viziunea unor jurnalişti şi a unor politicieni de Bucureşti, în directă legătură cu faptul că premierul şi-a permis să-şi aduca la Guvern colaboratori clujeni !? Măi, să fie!? Nu a contat ca bugetul general al Cancelariei fusese scăzut per ansamblu. Vinovaţi sunt clujenii lui Boc! Adică, în viziunea celor care au lansat un atac furibund, dacă oamenii premierului nu sunt vorbitori „dă pă Bucureşti” şi nu sunt născuţi pe asfaltul încins din Pantelimon, Titan sau Colentina, sunt nişte ţărani şi nişte provinciali.
Ca să nu aducem tot aici în discuţie şi execuţia la care a fost supus fostul-aproape purtător de cuvânt al Guvernului, clujeanul Rareş Niculescu, de către cei care s-au grăbit să asocieze Clujului şi Ardealului valori incontestabile ale prostului gust şi lipsei de educaţie-manelele, stil muzical atât de drag Sudului prin influenţa balcanică. Sigur că Niculescu a greşit atât în momentul când a intrat acolo, cât şi în cel în care nu a plecat rapid, respectiv atunci când nu a renunţat singur la poziţia oferită de premier tocmai pentru a feri persoana premierului şi Guvernul de ciclonul acuzaţiilor ce au urmat, dar parcă tot ceea ce s-a întâmplat a depăşit orice limită a decenţei!
Totuşi, omul nu a omorât pe nimeni şi nici nu a sechestrat, dacă e sa-l comparam cu Dom’ Costel de la Craiova! Sigur că din ecuaţia frustrărilor ce răbufnesc dupa ce apare „încă un clujean la Bucureşti”, nu se poate face abstracţie nici de Virgil Ardelean, Nelu Pop, Toma Rus, Daniel Morar, Doru Ţuluş, Virgil Andreieş, distinsul academician Ionel Haiduc, ce au precedat în debarcarea pe malul Damboviţei pe Boc, Ferencz, Baba, Puşcaş, Dascălu, Bădescu, Hinţea, Lazăr, Ioana Muntean, Benea, Sabo sau ceilalţi! Aşa cum nu se poate face abstracţie de faptul că Banca Transilvania nu-şi mută sediul de la Cluj spre Bucureşti, iar Nokia nu a ales să mearga la Caracal sau la Dorohoi. Şi exemplele pot continua.”
Eu am înţeles de aici că doar în Ardeal, şi în special la Cluj, sunt oameni capabili şi de onoare. În restul ţării, doar lepre şi jigodii! Voi ce aţi înţeles?
Nici nu terminam bine de cântat „a venit vacanţa/cu trenul din Franţa” că părinţii mă făceau pachet, mă puneau la tren sau la rată şi mă trimiteau la bunici, într-un sat prăfuit şi pitit printre dealurile Teleormanului. Acum 30 de ani, acolo nu era operetă. O făceau ţăranii (Nici acum nu e! Dar nici ţăranii…) Cea mai frumoasă perioadă a anului era vara, până şi după postul Sfintei Mării, când se organizau nunţi. Nu era sâmbătă ori duminică lăsată de la Dumnezeu ca să nu răsune valea de nunţi. Din timp, viitorii miri luau nişte dulcegării făcute în casă, o sticlă de ţuică, una de vin, şi plecau pe la rubedeniile din regiune ca să le invite, personal, la nuntă. Ţăranul avea mândria lui şi dacă nu i se duceau la uşã mirii sau socrii să îl cheme prin viu grai, nici că venea!
Astfel, evenimentele erau cunoscute de toată suflarea satului pentru că nimic nu circula mai repede decât vestea dusă din gură-n gură. În ziua nunţii, tot satul ieşea pe la porţi gură-cască să vadă trecerea alaiului de nuntaşi la împodobirea bradului, la puţul unde se uda, la aducerea naşilor cu lãutari sau la sfânta biserică. Seara, toată lumuliţa se strângea pe şanţurile din faţa bătăturii care găzduia cortul şi bârfea mirii, socrii şi mesenii, spărgea semninţe de floare cu ochii jinduind la bunătăţile cărate de alergători la cort şi vorbea despre problemele obştii, de pământ, ascultând muzicanţii.
Dar nimic nu stîrnea mai mult interesul satului decît nunţile la care erau arvuniţi lăutari din Clejani (citeşte aici), o comună aflată la aproximativ 1o kilometri de satul bunicilor, dacă o luai peste câmp. Muzicanţii îşi respectau renumele. Erau îmbrăcaţi modest şi curat, cu pălărie de fetru ca semn de nobleţe ţărănească. Unii purtau nişte ochelari de soare penibili, mari şi negri ca ochii de libelulă, pe care îi etalau cu mare fală şi pe care îi ştergeau cu grijă, în răstimpuri, de colbul săltat de mersul alaiului pe drum sau de tropăiala nuntaşilor. Alţii aveau pe degete inele coclite, meşteşugite dintru-n aliaj ştiut numai de ţigani „alchimişti”, costorarii.
Cu o vioară, două, un contrabas, un acordeon, o tobă, mai rar un instrument de suflat, toate jerpelite, zgâriate şi tocite, ţiganii cântau de tresăreau şi morţii ce odihneau în cimitirul din vârful dealului. Dar nimic nu mă fermeca mai mult ca ţambalul şi ţambalagiul. Sarabanda ciocănelelor badijonate cu aţă de bumbac la capete era hipnotică. Cu faţa schimonosită de efort, ţambalagiul se lăsa pe spate ca să cumpenească greutatea instrumentului legat de gât cu o curea lată din piele de bou, împodobită cu ciucuri roşii. Dădea din cap şi zâmbea în sinea lui de plăcerea cântatului în timp ce broboane mari de transpiraţie îi curgeau pe tâmple, izvorâte de sub pălăria cu boruri mici şi i se înnodau sub barbă. „Meseriaşul” mai avea o batistă pusă pe după gât ca să nu murdărească gulerul cămăşii, dar şi la îndemînă ca s-o arunce pe corzile ţambalului dacă melodia o cerea. Cu privire-ai sticloasă şi ireală pironea când ici, când colo, lumea strânsă la mese sau în gura cortului, fără s-o vadă.
Vedeta incontestabilă era însă guristul, mereu „om”, nu femeie, care putea să cânte cu o voce piţigăiată şi puternică melodii vechi specifice Teleormanului. Era şi este foarte greu să poţi interpreta autentic acele cântece, cu răbufniri nervoase şi nişte glissando-uri inegalabile. Copilul din mine era impresionată în special de un anume cântăreţ. El scotea din gât nişte triluri inumane pe care le emitea numai prin tremurul guşei, bărbiei şi mărului lui Adam. Avea peste 50 de ani, iar dinţii din faţă îi erau din viplă şi sclipeau ca nichelul. În momentul în care deschidea gura în cântec şi-i tremurau maxilarele, dantura îi scînteia metalic în reflexele de lumină ale soarelui sau, după caz, ale becurilor pîntecoase, de 100, agăţate în prăjinile cortului. Mi se părea a fi ceva fantastic!
Johnny Deep
Regăsirea
Era vara lui 2004. După o zi de plajă la Mamaia, am plecat cu un grup de prieteni să petrecem noaptea în restaurantul Hotelului Scandinavia(ulterior pus sub sechestru şi închis deoarece proprietarul său, Corneliu Iacubov, avea probleme cu justiţia). La un moment dat, în program au apărut doi bătrâni ai vechiului taraf din Clejani, împreună cu Viorica şi Ioniţă. Pe unul dintre bătrâni îl ştiam. Era lăutarul cu dinţii de viplă. Sfrijit, împuţinat la trup şi rămas o mînă de om, el nu mai putea sta prea mult în picioare şi cânta aşezat. La fel şi celălat, leat! Caruselul amintirilor s-a pus în mişcare şi am revăzut cu ochii minţii imagini din copilărie. Cei doi lăutari bătrâni au cântat alături de tinerii necunoscuţi mie la acea dată, entuziasmînd asistenţa care până atunci se lăfăia nepăsătoare în nişte fotolii enorme aşezate la mese, în jurul unei piscine luminate multicolor, în luxul aşezământului de 5 stele.
Viorica era îmbrăcată cu o rochie turcoaz, de material plastic, un jerse, mulată hidos pe trupu-i rubensian. La cap era legată cu o eşarfă de aceeaşi culoare, cu colţuri atîrnînde într-o parte. Ţinuta cântăreţei era de un prost gust sublim, dar prestaţia muzicală a fost de excepţie. Melodiile bătrânilor fuseseră preluate de tinerii discipoli şi în definitiv, asta conta. Ulterior, notorietatea cuplului Viorica şi Ioniţă din Clejani a crescut, iar cei doi au apărut la televiziunile comerciale, în spectacole, în localuri de fiţe şi petreceri private.
Acum o lună i-am reîntâlnit pe cei doi la Cazinou Victoria(Casa Vernescu). Cântau în restaurant. L-am întrebat pe Ioniţă ce mai fac cei doi lăutari bătrâni. „S-au dus să cânte în Cer”, mi-a răspuns el filozofal. Recitalul susţinut de el şi Viorica nu mai avea aerul autentic de altădată. Muzicanţii tarafului aveau pălării cu boruri largi, ciocaţi lustruiţi „a jour”, cântau la instrumente moderne, electrice şi cu forme care aminteau de armele din Stars Warr. Sclipiciul adus de parale făcuse uitată rochia din jerse şi pantofii scorojiţi. Acum, lăutarii de cazinou mixau vechile cântece. Mi s-a părut blasfemic! Iar copilul din mine a lăcrimat peste ani. Jelea că odată cu cei doi bătrânei(Culai şi Gheorghe, care apar în filmuleţele de mai sus) a murit autenticul tarafului din Clejani.
Folclor, manea sau RMB?
Nu sunt un consumator de muzică populară, lăutărească sau de manele. Apreciez în schimb tot ceea ce înseamnă moştenirea culturală a neamului nostru, descrierea chiar muzicală a unui stil de viaţă deja dispărut. Zilele trecute vizitam blogul iuliamariani şi am găsit postat filmuleţul de mai jos.
Videoclipul, atât cât mă pricep, este bine realizat, are umor, iar vocile sunt minunate. Numai că am avut încă odată confirmarea că muzica lăutărească autentică a murit. Ţigănuşul mucos care învăţa tainele viorii la umbra căruţei şi cânta melodiile străbunilor a fost înlocuit de tânăra cu limuzină şi pretenţii RMB.
Bătrâni lăutari s-au simţit datori să lase moştenire lui Ioniţă şi Vioricăi tezaurul cultural teleormănean. Din nefericire, sclipiciul societăţii de consum şi parvenirea au îngropat această comoară. Pentru că actualii mesageri ai lăutarilor din Clejani s-au îmbogăţit, mă bucur. Dar pentru că folclorul autentic a mai sărăcit un pic, plâng!
Nu crede ce ţi se spune, cercetează! 