Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2013


Organizare de neuitat
Imagine

Azi am fost la Palatul Parlamentului unde s-a desfăşurat Forumul economic China-ECE. Nu vreau să fac referire la rezultatul discuţiilor pentru că nu vreau să distrug visele umede ale unor colegi de breaslă care au orgasme multiple de cînd au auzit că s-au semnat contracte de miliarde de dolari SUA. Nu numai că nu au înţeles că s-au semnat nişte hărtii doar cu valoare „igenică”, ci n-au înţeles măcar(şi văd pe la TV-uri) că sunt miliarde de DOLARI SUA, nu de euro. O minimă cultură economică le-ar spune că economia Chinei se raportează(încă) la USD, adică moneda SUA.

Dacă de rezultatele forumului nu doresc să vorbesc, de organizare trebuie s-o fac!. Nu vreau să folosesc epitete, ci las cititorii/privitorii să-şi facă propria impresie.

Ca să beneficiezi de o cască pentru a înţelege ce spun vorbitorii într-o limbă străină ţie, trebuia să laşi tehnicienilor un act de identitate: buletin, carte de identitate sau paşaport. În sală erau peste 500 de persoane, iar acestea au intrat în posesia căştilor pe rînd, precum au venit. În schimb, la final, participanţii au plecat deodată. E uşor de imaginat că înapoierea căştilor şi recuperarea actului de identitate lăsat gaj a fost un calvar. Dacă în dialog cu participanţii sloveni, slovaci, sîrbi, maghiari, polonezi bulgari etc. tehnicienii s-au mai descurcat, în cea cu chinezii a fost mai greu. Cine ar putea găsi imediat, în vreo treizeci de cutii cu buletine şi paşapoarte, un act de identitate al chinezului Ping Pong Tronc? În primul rînd, este greu de înţeles ce spune respectivul, fonetic fiind aproape imposibil să-i desluşeşti numele. În al doilea rînd, să afli în noianul de paşapoarte pe cel căutat e aceeaşi provocare cu căutarea acului în carul cu fîn. Să nu pierdem din vedere faptul că documentele sunt scrise predominant cu literele în care s-a exprimat Confucius. De aceea, cînd bieţii tehnicieni răspunzători de căşti au fost dovediţi de „marea galbenă” şi lumea şi-a pierdut răbdarei, participanţii au fost lăsaţi să-şi găsească singuri actele. E uşor de imaginat ce-a urmat! O bulibăşeală mare cît forumul economic! Am fost la multe summit-uri pe glob, dar să fii considerat din start un potenţial hoţ care-şi strecoară în paporniţă nişte amărîte de căşti, numai în România mi s-a întîmplat! Poate pentru că hoţul strigă hoţul!

Imagine

Pentru că organizatorii nu au oferit nici măcar o apă, o cafea sau un ceai, participanţii au fost nevoiţi să le cumpere de la un chioşculeţ care funcţionează în mod curent pe acel palier în Palatul Parlamentului. Coada din fotografie este mai expesivă decît ale mele o mie de cuvinte!

Şi, cu iertare de la dumneavoastră, mai spun că ceva similar se putea întîlni şi la WC-urile(doar) cu două cabine alocate fiecărui sex. Fotografii nu am făcut pentru că mi-ar fi fost greu să explic, la o adică, prididiţilor, de ce imortalizez o coadă de oameni cu faţa schimonosită de nevoi!

Anunțuri

Read Full Post »

® Cei dragi


Imagine

         Newsalcoolicii sau cei care prin „pedeapsa” serviciului trebuie sã se uite mult la TV au observat cã în plan mediatic a mai apãrut o sintagmã: „cei dragi”! Dupã deci, decât, vorbim despre, efectiv şi alte ticuri lingvistice pe care le-am mai amintit anterior, iată-l şi pe acesta! 

Axa asigurări te invită să-i asiguri pe cei dragi. Eongaz îţi încălzeşte ogeacul unde stai cu cei dragi. Dormeo îţi sugerează să iei o saltea cadou de sărbători pentru cei dragi. Mai este şi o agenţie de turism(îmi scapă numele) care îţi oferă destinaţii de vis unde să pleci cu cei dragi.

Mă opresc aici, deşi exemplele pot continua, dar mă aştept ca să apară această expresie şi în jurnalele de ştiri sau în promo făcute pentru emisiuni. Cum ar fi? „Premierul şi vicepremierul, cei dragi nouă, vin azi la emisiunea lui Ics”, am putea auzi la nişte televiziuni. Sau, „Preşedintele şi Boc, cei dragi nouă, vin la emisiunea lui Igrec”, am auzi la altele.

Oriunde ar fi, oriunde aş auzi, „cei dragi” îmi sunt dragi ca sarea-n ochi!

Read Full Post »


Imagine

       Pe strada mea, cînd încă mai respira aerul dulce de mahala bucureşteană, era o pereche de i se dusese buhul: Maria, fata coanei Lenuţa Sîrboaica, şi Nicu al nu şţiu cui, venit măgar de închiriat la casa socrilor. Maria, croitoreasă la domiciliu, era minionă, zveltă, brunetă, cu părul ca fundu’ tuciului şi ochii de tăciune. Nicu era meseriaş cu „firmă” în cartier, dar nu mai ştiu în ce domeniu şi nici cum arăta. Ea, focoasă şi rea de gură, era iute la mînie şi se aprinde din te miri ce(neam de sîrbi, deh!). El, mut şi cam molîu, nu ieşea de sub papucul nevesti-sii, dar era om de caracter şi nedeprins la viciile lumii.

Oameni aşezaţi, gospodari, nu ştia lumea cum merge casa lor. O singură dambla aveau:: jocul de table. Cum mari posibilităţi de distracţie nu erau la acea vreme, seara, cînd îşi termina treaba fiecare, mai jucau şi ei o tablă. Ce făceau, ce-ntorceau, cum dădeau cu babaroasele începea cearta. Tartora era Maria. Ofticoasă, sărea cu gura ai rea a ei pe bietul om. Nicu răbda ce răbda, dar cînd i se umplea paharul mutului, răbufnea. Se suduiau, se bălăcăreau, se ameninţau cu divorţul şi invariabil spărgeau tablele cu toporul şi le dădeau foc. La propriu! Ori în curte, dacă era vară, ori le vîrau în sobă, iarna. După ce nu-şi mai vorbeau o zi, două, pacea se reaşeza pe nesimţite, ca praful, peste căsnicia Mariei Sîrboaicei. Cei doi soţi se jurau că nu mai cumpără table vreodată şi se blestemau dacă mai pun mîna pe zaruri.

Timpul trece şi vindecă amintirile urîte. Fără Suleyman Magnificul, fără Noră pentru mama, fără trompete televizate, Maria şi Nicu făceau menage a trois cu plictiseala. Şi-uite-aşa, recidivau! Deodată îi vedeai că trec pe stradă cu o cutie de table nou-nouţă, luată de la meşterii populari din Obor. Nicu o ţinea fălos sub un braţ, iar de braţul celălalt era agăţată Maria. Mergeau cu paşi grăbiţi de parcă le frigea pămîntul sub pingele. Îi simţeai că tremură de nerăbdare să ajungă acasă, să aşeze pulurile şi să dea drumul la zaruri. Dar nu trecea mai mult de o săptămînă şi scandalul izbucnea din nou.

Maria Sîrboaicei şi Nicu trăiesc şi azi. Se apropie de 90 de ani şi locuiesc în Cartierul Cotroceni. Nu am aflat niciodată ce le plăcea mai mult: să joace table sau să se certe. Dacă Dumnezeu îi mai rabdă pe faţa Pămîntului este posibil să aflu. Sau poate e mai bine să rămînă secretul lor şi lumea să nu ştie vreodată!

Azi, la conferinţa de presă de la USL, parcă am văzut că Victor Ponta şi Crin Antonescu tocmai îşi luaseră o cutie nouă. De table!

Read Full Post »


ponta_metrou

O frezã puţin mai mică decît cea care a săpat tunelul pe sub Canalul Mînecii, dintre Franţa şi Marea Britanie, a ajuns, azi, în prima staţie a noului tronson de metrou Dr. Taberei, la Orizont. Cînd imensul utilaj a spart peretele a fost senzaţional! Zgomot, praf, jeturi de apă, un miros greu de talpa iadului, sfărîmături de pamînt şi beton, toate mestecate de dinţii imenşi ai frezei, s-au năpustit spre noi, deodată, prin peretele staţiei. Pînă şi premierul a ţinut să imortalizeze momentul, filmînd cu telefonul ronţăiala monstrul hulpav. „Ar fi scary dacă nu am şti la ce asistăm”, a zis Ponta. iar şeful de la Astaldi, un italiano vero, i-a şoptit ministresei Ramona Mănescu :”Sunt emoţionat!

Consider că am asistat la o clipă (hai să nu-i zic istorică!) de referinţă. Sunt 13 astfel de „cârtiţe” în lume, iar una dintre ele zgîrmă Bucureştiul pe dedesubt. Nu e puţin lucru! Trăim într-o lume a contrastelor. În subsol, o minune a civilizaţiei contemporane, deasupra câini şi excremetele lor, gropi şi gunoaie, înjurături şofereşti şi scandaluri, găinari şi hoţi cu gulere albe, vînzări de copii şi trupuri nurlii, corupţie şi golăneală de partid, sărăcie şi spolială de stat, lupte politice sterile, toate tumori pentru sănătatea ţării.

Din fericire, se mai întîmplă şi evenimente destinate binelui social. La 2000 de ani după ce nişte romani au construit primele poduri şi drumuri din piatră în Dacia, alţi romani  construiesc (printre)primele linii de metrou.

Din păcate, acum, ca şi atunci, populaţia autohtonă le asigură acestora doar entertainment-ul!

Read Full Post »


Imagine

         În urmă cu puţin timp am fost la Washington DC. Spun asta nu pentru a mă umfla în pene, ci pentru a descrie frica permanentă pe care o trăiesc autorităţile americane. Terorismul sau „războiul murdar” aşa cum îl eticheta cineva(fără legătură cu atrocităţile juntei militare din Argentina, în timpul dictaturii, 1976-1983) induce permanent un sentiment de insecuritate atît în casa, cît şi în garnizoanele „jandarmului mondial”. Deşi sunt conştient de acest aspect, nu pot să nu mă simt umilit decîte ori intru în contact cu „organul” american.

     Am fost în multe cancelarii, parlamente, baze militare şi palate. Cancelarul Merkel(Bundestag), preşedintele Hollande(Palatul Elysse), premierul Berlusconi(Palazzo Chigi), regele Juan Carlos( Palatul Zarzuela), împăratul Akihito( Palatul Aoyama), premierul britanic Gordon Brown(Downing street, 10), premierul Chinei Wen Jiabao(la sediul guvernului, în piaţa Tien An Men), ca să dau doar exemple majore, au fost vizitaţi de premieri români în suita cărora mă aflam şi eu, un biet jurnalist. De cele mai multe ori am trecut prin filtre de control, dar au fost şi situaţii în care nu m-au verificat. Dar nicăieri, repet, nicăieri, nu m-am simţit mai umilit ca în SUA. La Casa Albă un ofiţer a început să urle la mine şi ameninţa că-mi confiscă rucsacul cu laptopul, giunga şi ce mai aveam prin el pentru că am „îndrăznit” să-l las o clipă jos ca să-mi facă cineva o fotografie. La Capitoliu am fost controlaţi electronic, dar şi amuşinaţi de cîine prin bagale. În baza aeriană americană Andrews, la întoarcere, delegaţie oficială, cu avion special, am fost descălţaţi, ni s-au luat curelele, ceasurile, mărunţişul, şi am ţopăit prin filtru ţinîndu-ne nădragii de brăcinari.

       Paranteză! Am participat la o întâlnire cu premierul israelian Beniamin Netanyahu, în 2011, la Ierusalim. Unii am fost controlaţi superficial, alţii în amănunţime(probabil că un „specialist” ordona cine şi cum”, în schimb toţi am băgat mîinile într-un aparat care detecteză praful de puşcă. La finalul vizitei, premierul israelian şi-a cerut scuze pentru că am fost supuşi controlului şi a precizat că aceasta a fost necesar pentru că ţara lui este în război. Am apreciat faptul că Netanyahu a simţit nevoia să se scuze. Un gest de eleganţă. Închid paranteza.

Imagine

   La Washington m-am simţit umilit şi nu o spun doar de dragul conversaţiei. Privind retrospectiv, cred că nu ar trebui să simt furie faţă de sistemul de securitate al unui conglomerat de seminţii care trăieşte cu teama în suflet, ci milă! Sunetele sirenelor diferitelor unităţi mobile fac parte din zgomotul cotidian al oraşului şi explicaţia „alertă de securitate” le însoţeşte destul de des. Orice poliţist te poate opri oricînd pe stradă şi să te percheziţioneze sau aresteze dacă-i pari suspect sau cineva te-a bănuit şi a informat promt autorităţile. Fobia aceasta mi se pare a fi o formă de pedeapsă şi cred că ea este cea mai grea lovitură dată de terorism lumii civilizate.

     Cu toate acestea, din nefericire, cred că vigilenţa „organelor” americane se îndreaptă prea mult asupra unor persoane deja super-controlate, de care se ştie şi ce lapte au supt la sînul mamelor, scăpîndu-se din vedere arhetipul teroristului clasic şi oala lui sub presiune plină cu cuie!

Read Full Post »

® Pomădaţii pustii


Imagine

   Cînd încep unele emisiuni ale televiziunilor de ştiri vedem moderatori pomădaţi, îmbrăcaţi „ştoc” cu ţoale de ultimă generaţie în care stau încorsetaţi ca mumia lui Tutankamon în sarcofag, bronzaţi la „lamba” cu ultraviolete şi care vin spre noi, telespectatorii. Ei vor să treacă sticla, să fie credibili, să pară că ni se adresează direct nouă şi numai nouă, anonimii cu telecomanda băgată în ţiplă ca să nu se şteargă scrisul de pe butoane. Fătuci şi fătălă…pardon!, băieţaşi dau din mîini ca loviţii de epilepsie şi vor să pară convingători. Cei mai puţin familiarizaţi cu tehnica din televiziune consideră că guralivii se holbează la telespectatori. Greşit! Penetra(n)ţii citesc hulpav un ecran mare pe care este afişat textul chestiilor „inteligente” pe care se screm să le spună. Din nefericire, nici la buchisit nu se prea pricep(am auzit chiar şi „nava din dop”, în loc de „doc”, de exemplu!), sar cuvinte sau le pronunţă pocit, vorbesc cu dinţii încleştaţi de zici că au dureri anale şi fac greşeli gramaticale impardonabile. Plini de emfază, cu morgă demnă de deţinători ai Adevărului adevărat, semidocţii strînşi în grămadă încep uneori dialoguri sterile între ei, cu colegii de platou sau cu invitaţii, discuţii inepte şi searbede care îţi strepezesc creierii.

       De aceea, anunţ pe această cale că atunci cînd văd asemenea indivzi pornind spre mine, fie că e vorba de vreun gîngav solitar sau de vreo pereche de lemurieni, nu ma înfund mai bine în fotoliu, ci îmi iau cîmpii!

Read Full Post »