® Echipa naţională de…rîşi

Unde sunt VIP-uri şi bani mulţi, sunt şi fete frumoase

Dumnezeu a fost bun cu mine şi a pus un prieten să-mi ofere o invitaţie la meciul România-Franţa. Cînd a luat Dinamo campionatul, acum vreo 7 ani, am fost la partida disputată de această echipă în ultima etapă, pe stadionul din Ştefan-cel-Mare. Din nefericire, atunci am pierdut ceva de preţ şi întîmplarea m-a marcat negativ. În plus, Dinamo e o umbră a echipei de atunci. La fel, Naţionala. Deci, nu prea am avut motive să mai asist, pe stadion, la vreo partidă de fotbal.

Pe fotoliul rezervat am găsit o diplomă şi un steag al României, iar înainte de începerea meciului fetele de la miss au împărţit foi A4 cu echipele şi poziţionarea lor în teren

Vîlva făcută în jurul partidei România-Franţa precum şi inaugurarea Naţional Arena au fost cele două elemente care m-au determinat să particip la meciul de aseară. Deşi mulţi mă consideră un om sănătos la cap, a venit momentul să afle că nu sunt. Trăiesc cu oroarea negăsirii unui loc de parcare. De aceea, am considerat că cel mai bine ar fi să mă deplasez la stadion cu bătrîna mea semicursieră, convins fiind că autorităţile locale şi cele sportive au amenajat zeci de metri de standuri în care îţi poţi lăsa acest mijloc de locomoţie „verde” sau „eco”. Ajuns la stadion, stupoare! Niente! Nema! Canci! O… pe naiba! Dacă nu aveam ecuson de acces în zona „VIP”, probabil că mi-aş fi legat bicicleta de gardul stadionului. Aşa, am ajuns cu ea chiar la intrare în arenă şi am legat-o de un grilaj de fier care mărginea scările. Am fost singurul individ de la „VIP” care a venit cu bicicleta, ceilalţi descinzînd din limuzine, unele însoţite şi de echipaje ale poliţiei.

Ecuson şi brăţară de acces în zona VIP

Cum treceai punctul de control al sectorului destinat oficialităţilor, intrai într-un imens foaier-restaurant. Eram plecat de dimineaţă de acasă şi nu am avut timp pentru masă, aşa că fructele de mare gătite pe loc de bucătari aduşi de la Marriott, şalăul de Nil cu cartofi copţi, fructele curăţate şi mărunţite, doar să le-mbuci, prăjiturile dintre cele mai alese, precum şi băuturile fine, toate la discreţie ca-n visele mele umede, au dispărut în întunecimea stomacului. După ce m-am ghiftuit, o lene incomensurabilă mi-a cotropit sistemul nervos central şi abia m-am tîrît din restaurant pînă pe esplanada sectorului.

Ca sã vă excit glandele salivare, iată meniul:

Bufet rece

– Salată din piept de pui afumat cu tăiţei de orez
– Salată de pere şi ricotta
– Cleşte de crab şi salsa de avocado
– Frigărui de mozzarella cu roşii

Bufet cald

– Pipet de pui marinat cu sos chimichuri şi cartofi la cuptor
– Şalău de Nil cu sos de şampanie şi risotto cu gorgonzola
– Calamar prăjit
– Creveţi cu pui la tigaie, varză chinezească, lime şi sos dulce-acrişor

Desert

– Tiramisu şi sos de cafea
– Mousse de ciocolată cu zmeură
– Mousse de fructe de pădure şi crocant de migdale
– Sacher cake mousse
– Ananas, pepene roşu şi galben, piersici

Băuturi

Apă Minerală – Dorna
Băuturi răcoritoare – Coca-Cola, Fanta, Sprite
Sucuri de fructe – Cappy
Energizant – Burn
Bere – Ursus
Vin Alb şi Rosu
Whisky
Gin
Vodcă
Campari

Emil Boc a trăit partida intens, a fluturat Tricolorul şi a intonat imnul, varianta cu Traian

Esplanada sectorului VIP are vreo 100 de metri lungime şi vreo 10 lăţime, ea fiind situată între restaurant şi scaunele tribunei oficiale, sub cabinele în care stau jurnaliştii. Pîlcuri, pîlcuri, persoane cunoscute publicului larg stăteau de vorbă jovial sau se perindau de colo-colo în căutarea locului de pe bilet sau a prietenilor. Ca particulele unei mişcări browniene, politicieni, lideri sindicali, arbitri, vedete din show-bizz, sportivi, afacerişti etc. ieşeau din restaurant şi, în drum spre fotoliul rezervat, se salutau, se pupau, schimbau cîteva vorbe de complezenţă cu te miri cine, se opreau pe la vreun pîlc pentru a intra în discuţie. Gică Hagi, Gică Popoescu, Loţi Boloni, Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Doina Melinte, Leonard Doroftei, Adrian Morariu, Ioan Andone, Mitică Dragomir, Joseph Blatter, Dorinel Munteanu, Emil Boc, Adrian Videanu, Sorin Oprescu, Ludovic Orban, Ioan Ariton, Daniel Funeriu, Mircea Sandu, Alexandru Arşinel, Andreea Esca, Victor Ponta(care era cu fiul său, Andrei, un puşti simpatic şi neastîmpărat), Crin Antonescu, băieţaşul pus de Voiculescu şef la PC, Vasile Blaga, Laszlo Borbely, Cristian Popescu-Piedone, Raluca şi Valeriu Turcan, Florian Pandele cu băiatul Gabrielei Vrînceanu Firea… mă opresc aici că doar n-o să pomenesc toţi ocupanţii tribunei.

Aşezat la cîţiva paşi de Boc şi Sandu, Mitică Dragomir purta o pălărie de paie ca să nu-l bată în cap lumina...reflectoarelor.

M-am băgat şi eu în seamă cu mai multe persoane, fie că doar m-am salutat, fie că am purtat diverse discuţii lejere, de stadion. Recunosc că m-am abţinut cu greu să-i spun „Doctorului” că, deşi se laudă cu moderna arenă sportivă, a uitat să ceară amenajarea unor standuri pentru biciclete. Nici lui Piedone nu i-am reproşat că era să-mi rup gîtul, duminică seara, în Orăşelul Copiilor, pentru că a tăiat curentul comercianţilor şi propietarilor de tiribombe de acolo şi a săpat şanţuri în asfalt din dorinţa de a-i goni din parc ca să dezvolte el un proiect de zeci de milioane de euro, aducător de comisioane grase. Deşi m-am enervat numai cînd l-am văzut, nici lui Victor Ciutacu nu i-am tras un scuipat în faţă(metaforic vorbind) pentru că mi-a fost ruşine de băiatul său care-l însoţea. Din ceea ce am văzut şi simţit, pot spune că unii participanţi nu au venit pentru a privi meciul, ci pentru a fi ei priviţi de alţii(Crin Antonescu, de exemplu). Partida de fotbal România-Franţa precum şi inaugurarea Arenei Naţionale au fost considerate evenimente mondene înainte de orice altceva şi trebuia să fii prezent acolo pentru a te amuşina cu restul protipendadei. Altfel, nu exişti!

Nu am să fac prea multe referiri la joc. După părerea mea, ambele echipe sunt două umbre a ceea ce au fost odată şi  Franţa mi s-a pãrut o echipă de bătut. Numai teama lui Piţurcă de a nu pierde a făcut ca rezultatul să fie 0-0, deci defavorabil în ecuaţia calificării României la CE. Barbugiul(a făcut chiar închisoare înainte de 1989 ptr. că a fost prins jucînd barbut) a ajuns, iar, antrenor al Naţionalei de fotbal după ce în urmă cu 2 ani a făcut mare scandal şi a refuzat 250.000 euro oferiţi de federaţie cînd i s-a reziliat contractul din cauza neperformanţelor. Atunci, după ce a ameninţat FRF cu tribunalul, a primit 600.000 euro,clauza de reziliere(vezi aici), deşi rezultatele au fost nesatisfăcătoare. România a rămas atunci şi bătută, şi cu banii luaţi. Dacă atunci a fost dat afară de prost, cu scandal şi păgubos, de ce i-a oferit Mircea Sandu Naţionala pe mînă, din nou, acestui ins veros? Piţurcă nu are patrie. El a urmărit mereu doar propriul interes, fără patriotisme păguboase şi desuete. La fel s-a întîmplat  şi marţi. În a doua repriză, antrenorul le-a cerut jucătorilor să tragă de timp deşi pentru România 0-0 echivala cu înfrîngerea, adică ratarea calificării la CE. În schimb, un egal cu ”cocoşul galic” este bun pentru palmaresul lui „3,14 ţurcă”, nu-i aşa?

După meci, un apropiat al premierului, clujean şi mare patriot, mi-a spus că este dezamăgit pentru că spectatorii au fluierat, la final. Eu i-am explicat că spectatorii nu au huiduit Naţionala, ci modul în care cei chemaţi să o slujească au luptat pentru calificare, dar el tot nu a vrut să accepte comportamentul. Eu sunt muntean şi recunosc că patriotismul, dragostea pentru însemnele românismului sunt mult mai pregnante la ardeleni. De aici şi diferenţa de optică. Clujeanul îmi spunea că jucătorii nu trebuiau fluieraţi pentru că, deşi proşti, sunt proştii noştri şi echipa cu care au făcut egal nu este una de duzină, ci Franţa, o putere mondială în domeniu. Eu îi explicam că spectatorii nu fluieră neapărat rezultatul, ci mai ales faptul că fotbaliştii nu şi-au dat viaţa pe teren. Ups! Am zis teren? Am glumit. Pentru că şi suprafaţa de joc a fost o glumă. Dacă stăteam mai aproape de gazon mi-ar fi sărit pămînt în gură. Este a doua oară cînd clanul Oprişan(liderul PSD Vrancea) păcăleşte autorităţile. Prima oară a vîndut nisip în loc de iarbă, acum a vîndut gazon de pus în grădină în loc de gazon pentru stadion. Banii, şi atunci şi acum, au fost cît pentru un gazon format din fire de iarbă a fiarelor. Mă întreb doar cînd va plăti cineva şi pentru aceste „haiducii” financiare?

 

Mă opresc aici. Nu mai spun că sonorizarea stadionului a fost dezastruoasă, iar cînd a cîntat(zbierat, cred că ar fi termenul corect) Inna era pur şi simplu deranjant. Nu comentez nici modificarea imnului naţional de către un manelist mai scrobit, cu aere de tenor pîrît, obişnuit al petrecerilor cu grătare şi lăutari organizate de mahării FRF. Dacă versurile  imnului acestei ţări au ajuns la pixul unui „dizeuz’  al cărui frac miroase a sarmale şi ciorbă de potroace, ce să mai spun?! Slavă Domnului că l-a eliminat pe „Traian” şi nu l-a înlocuit cu alt nume de roman, ca de exemplu „Caligula”. Probabil că se schimba rima şi d’aia!

Dar dacă eu nu mai comentez pe această temă, alţii o fac. „Pe mine nu mă interesează imnul, mă plictiseşte. Cînd se cîntă, aştept să se termine ca să înceapă meciu’, că d’aia am venit la stadion”. Şi omu’ are dreptate! Ce, eu cînd spun că avem o ţară de „rîşi”, nu am dreptate?

Read Full Post »

® Dor de România, mare cît China (Ziua II)

Puştii îmbrăcaţi în albastru fac pipi la rădăcina copacului, supravegheaţi de părinţi

-continuare de aici–

Microbuzul face dreapta  din bulevard şi intră pe trotuar strecurîndu-se printre cîteva popice de marmură. Trecătorii au sărit care încotro, deşi credeam că şoferul ar fi trebuit să-i ferească şi nu invers. Mai tîrziu aveam să aflu de ce, dar toate la timpul lor. Un paznic cu mănuşi albe iese vioi dintr-o gheretă în spatele căreia, la rădăcina unui copac, doi puşti făceau pipi supravegheaţi de parinţi. Parcagiul ne cere explicaţii şi agentul de securitate/activistul chinez care ne însoţea i-a zis ceva care l-a liniştit ca prin farmec. Am coborît din maşină în zăpuşeala străzii şi am intrat în holul hotelului Grand View. Mirosea a vechi şi a mucegai, dar nu mai conta avînd în vedere că simţeai o răcoare ce te atrăgea hipnotic încă de pe treptele intrării. Surprinsă de năvala atîtor arătări aparţinînd altei seminţii, recepţionera şi-a mărit ochii atît cît i-a permis morfologia facială asiatică. Toropiţi, ne-am prăvălit în fotolii aşteptînd ca oficialii să rezolve problema cazării. Şi am aşteptat! Şi am aşteptat! După 30 de minute încă nu aveam cartela(cheia) de acces în cameră. În zona recepţiei vociferau vreo zece persoane, una ţipînd mai tare ca cealaltă în speranţa că se  face mai bine înţeleasă, dar barierele puse de limbă şi mentalitate erau greu de trecut. Directoarea hotelului, scoasă de hărmălaie din back-office, a cerut fiecăruia 150 $, garanţie, ca nu cumva să se bea ceva din bar-room sau să se spargă vreun pahar şi să rămînă-n pagubă. Adică, nu cerea bani în avans pentru cele 2 zile de cazare sigure, dar pentru nişte cheltuieli probabile, da!

Life in plastic is fantastic!

Pînă la urmă, lehamitea şi dorinţa de a ajunge cît mai repede sub duş au învins şi am scos dolarii. Însă a apărut o altă problemă! Nu primeam niciun document care să justifice că am plătit suma cerută. După alte negocieri în limba româno-anglo-chinezo-gimnastică, ne-au completat nişte foi de vărsămînt ca şi cum am fi depus cei 150$ de om în seiful hotelului. Cred că trecuse mai bine de o oră pînă cînd, în sfîrşit, am primit cartela de acces în cameră, fiind avertizat totodată că pierderea ei e sinonimă cu un „adio” spus celor 150 de „verzişori”. „Măi, să fie! Dar din ce-o fi făcută? Din nasturii tunicii lui Mao”, mă întrebam pe cînd îmi aranjam bucăţica de plastic laolaltă cu sutele de dolari, în paşaport.

Partea oraşului văzută prin peretele de sticlă al camerei mele de hotel.

Pînă să finalizăm formalităţile de cazare, a apărut şi microbuzul care a adus la hotel bagajele pe care nu le luasem de la aeroport deoarece am plecat cu coloană oficială de la aeronavă fără să aşteptăm descărcarea calei. Mi-am preluat trolerul şi m-am îndreptat grăbit către zona lifturilor. O chinezoaică din carton îmi zîmbea larg, păzită de un soldat medieval turnat într-un plastic care imita lemnul. Deşi conştientizam că femeia e din placaj, după ce am depăşit-o, dintr-un reflex pavlovian, m-am întors ca să-i văd posteriorul. Ce să-i faci! Obişnuinţa este a doua natură, mi-am zis zîmbind în sinea mea, mutîndu-mi atenţia către interiorul placat cu marmură. „De unde naiba vine mirosul de mucegai? Deşi e chinezească, doar n-o fi putrezit marmura! Poate că e o nouă găselniţă în aromoterapie pe care eu, ignorantul, n-o cunosc! Clinchetul care a anunţat venirea liftului a speriat gîndul şi am devenit atent la ce fac şi pe ce apăs. Dacă nu ar fi fost tabloul auriu cu butoane, luminile strălucitoare şi oglinda imensă aş fi crezut că urc etajele cu sarcofagul. Pînă şi liftul era placat şi pardosit cu marmură. „Hai, că eşti prea cîrcotaş”, ar putea spune vreun cititor, gîndind că poate mi s-a făcut dor de „tomberoanele” scîrţîinde, întunecoase, cu linoleum tocit şi placaj jupuit, pline de referiri porcoase şi duhnind a urină, cărora li se spune pompos „lift” şi hurducăie prin blocurile noastre din periferie.

Camera era curată şi elegantă şi avea peretele exterior din sticlă. Un bulevard al Shenzhenului se deschidea privirii mele. După ce am făcut duş, într-0 pornire perversă , m-am aşezat gol în faţa ferestrei şi priveam cum oraşul se întinde la picioarele mele. Mi-a părut rău că nu mai fumez pentru că aş fi pufăit o ţigare cît timp stropii de apă se uscau pe pielea-mi încă înfierbîntată. Mă chinuia o sete permanentă, dar de teamă să nu pierd cei 150 de dolari am evitat să consum ceva din barul camerei. Am deschis micul frigider pitit în comoda pe care era aşezat un Panasonic imens şi am admirat, jinduind, sticluţele cu diverse licori. „Cît or costa? Dacă beau ceva te pomeneşti că aştia mă popresc în China”, îmi ziceam jumătate în glumă, jumătate în serios. Am închis nervos uşa şi cînd am auzit sticluţele zăngănind, ca urmare a şocului, m-au trecut fiori reci pe şira spinării. Din fericire, nu s-a spart ceva. Preţiosul conţinut a rămas neatins în pîntecul comodei, ca nişte moaşte sfinte în cripta bisericii. Totuşi, biruit de sete, m-am dus în baie şi am băut un pahar cu apă de la chiuvetă. Ulterior, un coleg mi-a spus că lichidul din reţeaua oraşului nu este potabil. Deşi au trecut patru săptămîni de atunci, încă nu mi-au crescut corniţe şi nici ochii nu-mi strălucesc roşu-verzui. Încă par a fi bine!

Poarta tradiţională cu colegul meu Relu...modernist

După ce m-am relaxat vreo oră, m-am îmbrăcat şi am coborît în stradă. Am schimbat 100 $ la o casă de schimb şi mi-am luat o sticlă de apă de 1,5 litri. Plată! Cu excepţia sucurilor şi a berii, în galantare nu găseşti ceva de băut cu „găuri”. În schimb, este apă plată dulce. Din cauza căldurii şi umidităţii, umbrela şi sticla cu apă sunt tovarăşi cvasipermanenţi ai chinezilor din Shenzhen. Odată setea ostoită, am purces la vizitarea cîtorva străduţe ce se împleteau în apropierea hotelului. Amalgamul dintre Occident şi Orient a devenit evident din momentul în care am trecut printr-o poartă tradiţională pusă parcă pentru a separa două tărîmuri. Dragonii plantaţi de-o parte şi de alta intrării cred că aveau rolul de a feri traiul cotidian al băştinaşilor de curiozitatea neobosită a veneticilor. În cazul nostru, fără succes! Deşi timpul  era drămuit, am reuşit să parcurg cîteva străduţe flancate de cvartale. M-a surprins faptul că balcoanele şi chiar ferestrele aflate la etaje superioare erau protejate cu grilaje de fier. Oare de ce?  Olandezul zburător să fie acum de origine chineză?

Nu am hălăduit prea mult pentru că se apropia ora la care microbuzul ne prelua de la hotel ca să ne ducă într-o vizită de lucru la ZTE şi Huawei(două firme chineze de telecomunicaţii). Deşi scurt, timpul petrecut în spatele blocurilor a fost suficient ca să mă umple de mirosuri de mîncare şi scîrbă, mai ales că în unele vitrine îmi zîmbeau de dicolo de moarte zeci de ciocuri de raţă. Prăjite!

 Dar toate acestea, în episodul viitor. Pînă atunci, observaţi blocul de sticlă  de la capătul străzii. Nu-i aşa că pare să aparţină altei lumi?

Read Full Post »

® Dor de România, mare cît China! (Shenzhen)

Un cartier al Shenzhenului, aflat la malul mării, văzut din turnul administrativ al companiei chinez de IT&C, ZTE

       Shenzhen este cea mai mare aglomerare urbană a provinciei Guangdong, zonă situată la nord de Hong Kong şi Macao. Oraşul a luat numele unui sat de pescari amplasat în estuarul în care Rîul Perlelor se pierde în Marea Chinei de Sud. Primele semne ale prezenţei umane pe acele meleaguri au fost datate ca avînd 7.000 de ani. Shenzhen este cea mai modernă dezvoltare socio-economică a Chinei. Totul este nou. Blocuri, străzi, instituţii, oameni… Dacă în 1979 era un sat, în 2011 a ajuns perla,  nu a coroanei, ci a stelei comuniste a Chinei.

Deşi din cauza compresiei imagini nu pare, blocul turn ascuţit care se vede în depãrtare este a 8 clădire din lume ca înălţime şi are 384 de metri

          Decizia de a se dezvolta aceastã zonã nu ştiu cît a fost generatã de calcule economice şi cît  are în spate o strategie politică a regimului de la Beijing. În imediata vecinătate a Shenzhen-ului se află două insuliţe aflate sub administrarea specială a Republicii Populare Chineze, adică Macao şi Hong Kong, dar care pînă în 1999, respectiv 1997, au fost sub suveranitatea Portugaliei, respectiv Marii Britanii. Chiar chinez fiind, ca să intri sau ca să pleci de acolo trebuie să ai viză pe paşaport. Prin dezvoltarea Shenzhenului şi Guangdongului, autorităţile comuniste a un interes politic care excede interesului economic. Ele consideră că o dată cu boom-ul economic al Sud-Estului Chinei, integrarea celor două populaţii din Macao şi Hong Kong să decurgă lin şi firesc, fără „deranj” politico-social. Iar un prim pas este integrarea lor într-un megalopolis. Deocamdată, insularii vorbesc portugheza, engleza şi nişte dialecte ale limbii chineze. Ei au gustat din pocalul democraţiei, iar dacă administrativ Macao şi Hong Kong aparţin Chinei, din punct de vedere ideologic, şi mai ales afectiv, populaţia lor aparţine lumii libere. 

Nod stradal în Shenzhen, oras ale carui cartiere sunt aşezate printre dealuri înalte străbătute de tuneluri

        Spuneam că tot ceea ce vezi în jurul tău este nou. Chiar şi oamenii. Nu e o metaforă, ci un adevăr. În Shenzhen îşi duc traiul 12 milioane de oameni, după unii oficiali, şi aproximativ 15 milioane, după cum spun alţii. O abatere de 3 milioane pentru o ţară cu un miliard şi ceva de suflete între hotarele ei înseamnă un mare nimic! Este lesne de înţeles că un sat de pescari, fie el şi din China, nu putea avea atîţia locuitori. Shenzheenii provin din alte regiuni ale ţării. Ei au venit de voie, de nevoie sau fără de voie, cu sarcină de la partid. Trebuia să construiască cineva sutele de zgîrîie nori, nu? Dar miile de muncitori, ingineri şi arhitecţi şi-au cam încheiat treaba, astfel că una dintre viitoarele probleme ale activiştilor comunişti este strămutarea lor. O forţă de muncă imensă va rămîne neocupată şi probabil că ea va fi redirecţionată către o altă provincie a ţării. Că doar nu or veni în România să construiască autostrăzi?

Să construiţi bine!

Cu toate acestea, zgîrîie norii nu sunt ocupaţi în întregime şi peregrinînd prin oraş am văzut cvartale imense goale, neluminate pe interior, fără viaţă, care parcă aparţineau unui oraş fantomă. Cu toate acestea, în metropolă se construieşte febril. Chiar de la fereastra camerei mele, situată la etajul 21, zăream muncitori care ridicau un bloc. Din cauza condiţiilor climatice lucrul începea înainte de răsăritul soarelui şi se termina la prînz.

Un petec de oraş văzut de la fereastra camerei mele situată la etajul 21

Unii constructori locuiesc în nişte blocuri insalubre, înghesuiţi ca sardelele, în paturi suprapuse, chiar şi 20 în cameră. Alţii, stau în barăci supraetajate, amplasate lîngă blocul pe care-l ridică. Sălaşurile lor  sunt ascunse de privirile străine în spatele unor ziduri pe a căror coamă sunt ţintuite în beton cioburi de sticlă. După ora stingerii muncitorii nu mai au voie să iasă în oraş, mai ales că în perioada vizitei mele se desfăşura Universiada. Iar tăişul sticlelor multicolore îi descuraja pe cei care a fi dorit să sară gardul. 

Vîrfurile cioburilor de sticlă veghează la respectarea regulamentului de şantier

După garduri supravieţuiesc ei, cu greu şi mizer, făcătorii blocurilor şi autostrăzilor din fotografiile alăturate

    La Shenzhen soarele miezului de zi îţi înjunghie retina şi simţi în ochi o durere similară celei creată de strălucirea zăpezii. Pe deasupra, umiditatea este sufocantă şi cînd ieşi din clădire în stradă transpiri instantaneu. Toate incintele au aer condiţionat. Doborît de căldură şi umiditate, abia respirînd, mă întrebam cum supravieţuiau oamenii acelor locuri înainte ca revoluţia tehnologică să plăzmuiască instalaţia de climatizare.

Răspunsul cred că mi l-au dat cetăţenii simpli ai oraşului care se piteau la umbra copacilor de soarele nemilos al amiezii. Dormeau, jucau o carte, chibiţau sau vorbeau. Am aflat că rasa galbenă nu transpiră abundent aşa cum o facem noi şi că este indicat să bei băuturi calde pentru a nu transpira. Un coleg a fost la o bancă şi pentru că era desfigurat de căldură, într-un gest de curtoazie, personalul l-a servit cu apă caldă(el şi-ar fi dorit o bere rece ca gheaţa). 

    Din fericire, august este luna ploilor în acea parte de lume şi din nori apăruţi de nicăieri începeau răpăieli binefăcătoare care ţin cît să-ţi deschizi umbrela. Uneori plouă torenţial din senin, fără ca soarele să intre în nori. Fotografiile pe care le-am făcut sunt „pline” de stropi şi de soare, iar ele stau mărturie spuselor mele. Chinezii nu pleacă de acasă fără umbrelă(mai ales femeile), dar eu nu am avut acest reflex deşi în cameră sau la recepţie se găsea aşa ceva. Oricum, fie din cauza transpiraţiei, fie din pricina ploii, am fost  jilav în permanenţă.

Şi în spatele blocurilor, pe străduţele insalubre şi rău mirositoare, se joacă cărţi, dar figurile chinezilor de aici nu păreau prea prietenoase

Shenzhen m-a suprins înainte de toate cu contrastele sale. Bogaţi şi săraci, stil de viaţă nou şi apucături anacronice, libertăţi democratice şi vigilenţă dictatorială, bun gust şi „chinezărie”. Sunt cartiere ale oraşului unde promiscuitatea, sărăcia şi insalubru apar imediat în spatele clădirilor din oţel şi sticlă. Străduţele mici, cu case gen carton-ville, înotau în mirosuri de mîncare greu de suportat, pestilenţiale. Am ajuns întîmplător într-un asemenea loc abătîndu-mă pe o alee care se scurgea printre clădirile moderne ce străjuiau un bulevard cu 8 benzi de circulaţie. Ca într-un SF, am făcut cîţiva paşi şi m-am teleportat într-o altă lume. Chinezi aşezaţi pe trotuare şi pe sub copaci mă priveau curioşi, dar cu ochi răi, parcă strigîndu-mi mut: Ce cauţi, albule, în lumea noastră?! Marş înapoi, pe planeta ta! 

Am făcut stînga-mprejur calm, temător, parcă plutind, ca şi cum ieşirea mea din decor a fost doar o voltă eronată în lumea „de dincolo”. Am reuşit să fac cîteva fotografii de la şold şi prin geamurile deschise ale unei dubiţe, fără ca cineva să se sesizeze, dar şi fără să surprind cu adevărat feţele acelor oameni. Mirosurile oricum nu aş fi putut… Acei indivizi erau în stare să reacţioneze violent dacă îi fotografiai şi am fost avertizat asupra acestui aspect de lucrătorii ambasadei. Mai tîrziu, la Beijing, chiar m-am convins că punerilor lor în gardă aveau rost. 

   Din lipsă de timp şi spaţiu nu pot folosi  toate fotografiile pe care le am, dar sper ca imaginile postate să vorbească în locul meu despre acest amalgam năucitor.

Trei pe-un scuter...şi blocuri nelocuite care privesc cu ferestre oarbe forfota străzii

În centru se vede Sheraton-ul, hotelul în care a stat Boc. Nu-i aşa că din cauza marmurei negre seamănă cu un mausoleu? Noi glumeam şi spuneam că chinezii l-au înmormîntat de viu

 

Străzile oraşului erau pustii, mai ales la amiază. Securistul care răspundea de grupul jurnaliştilor mi-a spus că Guvernul a dat concediu obligatoriu locuitorilor şi i-a expediat din oraş pentru ca acesta să devină respirabil în perioada Universiadei. Am mai aflat că vreo 80.000 de persoane, oameni ai străzii sau indivizi care reprezintă pericol antisocial, au fost strămutate cu forţa în alte zone ale Chinei. Tot pentru ca cei veniţi la Universiadă să nu aibă probleme.

 

O statuie minunată amplasată într-o zonă comercială

Oi de plastic care „pasc” pe sub palmieri într-un spaţiu verde la intersecţia unor bulevarde

Închei suita de imagini arătînd o bicicletă a poliţiei(în plan îndepărtat). Aceasta are în dotare girofar, semnale luminoase şi sirenă. Ciudat mi s-a părut faptul că atunci cînd m-am întors ca să fac această fotografie, cîteva persoane au simţit nevoia să-şi ferească faţa. Să fi fost securişti aflaţi pe urmele mele? Răspunsul, în postările viitoare. Tot atunci o să vă arăt ce am mîncat eu, dar şi ce mănîncă aceşti oameni.

Acum, deşi nu apar zorile şi nici Sheherezada nu sunt, sfios am să tac!

 

Read Full Post »