Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi
pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut.
(1880 Februar)
Φ
Bucureşti 3 Mai 1880
Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică,
Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veţi binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărţi, nearanjate încă din lipsă de timp şi legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paşti, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp şi pe care le-am întrebuinţat la legarea în teancuri a cărţilor. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. şi Vă rog de mii de ori să mă iertaţi, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.
Vă miraţi de graba – mie desigur penibilă şi neplăcută – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitaţi însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea şi prin care mi-aţi luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.
O repet, Doamnă, nu insist câtuşi de puţin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine şi ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi uşurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăţilor momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greşit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.
Sfârşesc scrisoarea mea prin părerea de rău că aţi găsit de cuviinţă a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupaţiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aş fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, şi am atât de puţin interes pentru ceea ce se vorbeşte sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viaţa mea e atât de simplă, cu toate greutăţile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a şti cine şi-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaşte, nici curiozitatea de-a şti ce se vorbeşte.
O singură dorinţă am avut, dar dacă şi oameni şi împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă.
Repetând rugăciunea să binevoiţi a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul
al DVoastre supus servitor
M. Eminescu
Bucureşti 12 Octomvrie 1880
Φ
Doamna mea,
Îmi permiteţi a nu mai şti ce să Vă răspund. După ce singură aţi rupt relaţiile cu mine, după ce le-aţi dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârşit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudenţa de-a Vi le face aţi făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoştinţe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniţi acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aş fi, n-o pot recunoaşte în măsura în care mi-o atribuiţi.
Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care aţi făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârşire asupra suportabilităţii unor relaţiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta şi pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulţumit cu visul unei fericiri trecute, ştiind bine că alta viitoare nu mai e cu putinţă, DVoastră pare că găsiţi o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilăreşti şi condamnabile, la care nu m-aş fi aşteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de graţioase precum sunteţi DVoastră.
Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că eşti frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alţi oameni superiori nimicniciei mele, ţi-aş face-o bucuros. Fii bună şi nu te crede dispreţuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă şi amiciţie, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înşine.
al DVoastre supus
M. Eminescu
Φ
Momoţi dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri depeşă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiţia ta. De la 1 pân’ la 4 am stat ieri la Cameră în deşert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc şi eu pentru ca să se mântuie odată.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase şi spioane. – Eine schwache Stunde – zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem şi eu mai mult decât de orice şi de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc şi să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ţi spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu ştiu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu şi nu recunoşti că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îţi voi fi recunoscător toată viaţa mea.
Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea şi mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrăneşti, dacă nu vrei să-mi iei liniştea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieţii.
Te sărut din creştet pân’în tălpi şi rămân
al tău Emin
7 fevruarie 1882
Φ
Momoţi,
Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primeşti regulat scrisorile mele, căci şi mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ţi zic că tu eşti Momoţi a mea – numai a mea, că eşti gingaşă ca un crin şi albă ca şi el, dar nu aşa de cuminte.
Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm.
De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al
lui Emin
Φ
Draga mea Veronicuţă,
Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici.
Iar mâni când te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimâni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii şi tu ce făceai pe când eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!
Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi Veronică? Desigur dormi.
Nicu Gane a plecat la Iaşi; deci dacă-l vezi mai zi-i şi tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă şi să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu „ba azi, ba mâne” n-a făcut vro treabă acătări pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro şapte duzine de copii dar şi cu milioanele respective cu care să-i crească.
Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoare consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?
Φ
Măi Momoţelule,
Pe cât de mititică eşti tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ţi trimit „Timpul” regulat, fiindcă uit să ţi-l trimit, ba – grozăvia grozăviilor – îmi dai sfatul să mă amusez.
Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a şti că nu există amuzament pentru mine fără tine şi că tot ce vorbeşti tu e moftologhie? Critica asupra cărţii lui Slavici e scrisă de mult – însă n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ţi-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra „Columnei lui Traian” care iar voi s-o remaniez. Tu ştii că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziţie identică cu aceea în care am scris.
„Timpul”, suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aştept pân-o ieşi de sub tipar şi ţi-l trimit a doua zi. Astfel eşti dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le citeşti a treia zi, numai pe ale mele a doua zi – abstracţie făcând de admirabilele producţiuni ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.
Momoţelule, crede că gândesc zilnic la tine şi mi-e dor şi că – în momentul în care, fără jenă, ţi-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în acest oraş, ţi le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit – fără flori şi fără verdeaţă încă – şi primăvara e vremea iubirii, de predilecţie. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereţei şi că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu ştiu.
Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieşit vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decât una singură dată et c’est tout, asemenea la Sarasate la amândouă concertele, ceea ce ţi-am şi scris. Autrement nulle part.
Φ
Draga şi mititica mea Moţi,
Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să ştii că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept e ca vai de el şi că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept care pun muştar şi piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moţi, încât nici nu ţi-am putut răspunde ieri la dulcea şi încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o lacrimă din parte-ţi. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine şi-ţi trimite complimente.
Îmi zici să vin. Moţi, îmi vine să ţip la ideea de a te vedea şi cu toate acestea – Momoţelul meu drag şi iubit şi dulce şi desmierdăcios – de ce aş zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moţi, mă rog ţie, nu pot mânca-ţi-aş guriţa ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni şi Marţi. Una dusul, una întorsul – ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ţi spun motive, ţi-aş spune multe, dar nu voi. Eu ştiu că tu mă crezi, ştiu că mă crezi că de-aş putea, aş fi de mult lângă tine. Ştii tu ce dragă-mi eşti? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viaţa mea şi cu toate astea – aşa ne-a fost scris amânduror – prin despărţiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moţico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp şi apoi… aşa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, şi acesta va trece că vreme este. ş-apoi nu ne va mai despărţi nici Dumnezeu, nici dracul.
Te sărut pe gât şi după cap şi pe obrajii amândoi şi „le brin d’amour” pe gură şi mânuţele şi la coate şi pe umăr şi rămân
al tău Emin
Vinerea Patemelor 26 martie 1882
Φ
Fetiţule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din „O mie şi una de nopţi”
Emin
10 aprilie 1882
Φ
Draga şi dulcea mea fetiţă,
Eu ţi-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia oară de când corespundem. Îţi scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să mă ierţi că nu ţi-am scris imediat şi-n sfârşit ştiu un lucru: ţi-am scris trei pagini de blagomanii şi te sărutam la sfârşit, cum te sărut serile şi dimineţile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.
Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el şi mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, şi eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu eşti de comparat cu acele şi de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubeşte din capriţiu, imorală cea care iubeşte pentru bani şi pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine şi cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuţă, îţi zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu ne atinge întru nimic.
Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o eu şi pe care tu vei recunoaşte-o numaidecât. E o poveste care s-a spus de multe ori la tine acasă şi e publicată în foiletonul „Timpului”.
Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e şi peste putinţă de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, şi pe nişte călduri, drăguţa mea, pe nişte călduri cari produc durere de cap şi te scot din fire. Dar tu îmi spui că scrii şi ştii, Moţi, că odată avem să le corijăm împreună şi le vom edita şi mă tem c-ai să capeţi şi Bene-merenti, Moţ mititel ce eşti tu şi drăgălaş, să treci la nemurire alături cu Sion şi Urechia. Quel plaisir!
Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ţi zic alte dacă te superi? Fiindcă nu poţi bate poşta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari ce eşti!
Când te culci, gândeşte la mine şi când te scoli asemenea. Şi lasă-mă să te pup, mânca-ţi-aş ochii tăi cei lucii de pisică, şi să te dorlotez ca pe-un pui ce eşti tu, puiţul dulce şi pe vecii vecilor a lui
Emin
Iunie 1882
Φ
Din luna lui Iunie 1882.
A plâns scriind-o.
Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc …, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea
lui Emin
Φ
Amica mea,
Îţi mulţumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ţi-am răspuns la cea din urmă scrisoare şi n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă şi scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a ,ă despărţi de aceste dulci rămăşiţe ale fericirii şi nefericirii mele, de rămăşiţele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viaţă şi pe care desigur nu-l voi mai avea nicicând.
Dacă pretinzi în mod absolut ca să-ţi trimit cele din urmă scrisori înapoi, ţi le voi trimite, căci eşti în drept a mi le cere; dar dacă nu le pretinzi, amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic de-a le păstra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ţi-am spus de atâtea ori, eu o cer acesta nu ca pe un semn de afecţie, ci ca o graţie excepţională. Dar în sfârşit, Dta eşti stăpână pe voinţa Dtale şi dacă îngădui să le păstrez, le voi păstra. Încolo cred că nu vei socoti că aş putea abuza vrodată de ele. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra şi acele scrisori, care departe de a face asupră-mi efectul unor triste amintiri, formează comoara, singura comoară a vieţii mele. Îţi simt mâna mică şi rece şi te rog să-mi ierţi şi cele ce ţi-am greşit şi cele ce-ţi închipuieşti că am greşit.
M. Eminescu
NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza întreruperii comunicaţiilor.
Φ
Iulie 1882
Draga mea Nică,
Călduri, muncă şi necazuri mă opresc de a-ţi răspunde cu acea promptă regularitate de care, de dragul tău, m-aş ţine bucuros. Precum era de prevăzut, după ce am făcut atât de puţine băi şi după ce aerul de bucureşti nu-mi prieşte de loc şi căldurile asemenea, bubele mele ameninţă a se redeschide şi a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea.
Dragul meu Moţ, nimeni, absolut nimeni nu-i în Bucureşti, nici prieteni, nici duşmani. Toţi caută răcoare şi linişte din acest infern, în care cei nevinovaţi se pedepsesc. După ce şi corectorul de la „Timpul” mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacţie… şi pe ce călduri, Doamne sfinte!
Nu fi supărăţică, dacă nu-ţi scriu imediat şi crede-mă că abia găsesc un moment mai limpede în care să pot gândi şi la dragul meu Moţ, la imputările ce ea mi le face şi la fatalitatea că mi-i atât de dragă ş atât de scumpă şi totuşi nu pot fi lângă ea.
Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Şi chip să scap de ea pentru totdeuna nu se vede încă. Dar în sfârşit, bun e Dumnezeu şi meşter e dracul. După ploaie trebuie să vie şi senin, care va fi şi mai senin prin tine, Nică.
Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la Chiustenge şi cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura – Copirtinb – încât se lipea filă de filă.
Te sărut de mii de ori, Moţ, şi iar te sărut şi iar, şi iar şi te rog să-mi păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin.
Φ
August 1882
Măi fată nebună şi drăgălaşă,
Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.
Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.
Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău
Emin
Φ
Amica mea,
Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur şi pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie, sinceritatea, te rog să mă ierţi dac-am dat crezământ, sigur fiind că tu eşti îndestul de deschisă ca să-mi spui că momentul a sosit în care arunci frumosul vis în apă. Îmi faci imputări de sute de ori meritate că nu vin la Iaşi, că n-am găsit timpul şi ocazia să vin. Ei, dac-ai şti cum salahoria asta în care petrec împreunată cu boală şi mizerie mă apasă şi mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înţelege şi m-ai ierta. De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înţelege că te iubesc, tu simţi că sufletul meu întreg e al tău. Ei bine, oricând e tot astfel. Dar îţi spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când ştiu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru înăsprirea părerilor de rău, pentru ca din nou să trebuiesc să te părăsesc, pentru ca remuşcarea de-a nu te avea să se nască mai amară şi mai crudă din o scurtă, dulce, nesfârşit de dulce realitate?
Dar să las astea. Eu ştiu cu toată siguranţa că te voi iubi întotdeuna, chiar atunci când nu m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea vieţii mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie şi lipsei de voinţă.
Să-ţi povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizaţie adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat… hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnişoarele de… onoare. În sfârşit… Regele şi Regina… n-au aflat nimic. Radu Mihai depeşează însă Regelui o telegramă cifrată prin car-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Adjutanţii M. Sale împreună cu domnişoarele trăiau toţi în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele – toate plecaseră în pădure cu galanţii lor – nimeni nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează însăşi depeşa şi-şi pune mâinile-n cap. În sfârşit rege şi regină pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, şi găsesc…? Întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi. Scandal! Se zice că toţi adjutanţii şi toate domnişoarele vor fi date afară… dar…
Iată un scandal fără pereche în analele curţilor europene.
Îţi sărut ochii, draga mea dulce, şi te rog să ierţi bănuielile nefericitului
Emin
Φ
Septembrie 1882
Doamna mea,
Ţi-aş zice „amica mea”, dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost – odinioară – şi-mi pare un secol de atunci – ai primi amiciţia ce ţi-o ofer şi respectul pe care am învăţat a-l avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile de-o parte şi să mă laţi să-ţi descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an şi mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puţinele zile în care nu ţi-am răspuns ţi-au părut prea lungi şi aveai cuvânt să aştepţi de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce nu ţi-a dorit niciodată rău şi de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât şi un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.
Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fie cine din cunoscuţii mei îţi poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie. Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.
Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?
De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viaţă care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi eşti ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispoziţiile Dtale generoase şi după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ţi fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.
Al Dtale supus
Eminescu
Φ
RELA”IA LUI MIHAIL EMINESCU CU VERONICA MICLE
Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile şi poeziile sale influenţa deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan Micle, el scrie: „viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturiseşte că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
O descriere obiectivă a evoluţiei relaţiei dintre ei se poate obţine prin urmărirea cronologică a informaţiilor din scrisorile lor şi din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate şi a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.
Până la 4 august 1879
Din amintirile lui Slavici ştim că după stabilirea la Iaşi în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaş de la distanţă: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, şi am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, nedemnă.” În acelaşi text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăşte să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel şi-ai făcut din visul meu un capriţ al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conţinute în altă ciornă de scrisoare din aceeaşi perioadă. Odată, când Ştefan Micle a trebuit să plece din Iaşi, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Această întâmplare este confirmată şi de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparţinea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”
Jumătatea de an scursă de la îmbrăţişarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme şi suspin-un cânt, Ce şopteşti atât de tainic, Zadarnic şterge vremea, Venin şi farmec, Gelozie şi multe altele. Până la urmă Eminescu reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:
„Cum mulţămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!”
Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să îl înlănţuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moştenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colţul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, şi anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879. Anul real este cu siguranţă 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă şi nemulţumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtăşite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la iniţiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărţile, Tu mă priveşti cu marii ochi sau Terţine.
Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile pentru comportarea ei de până atunci.
„Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”
Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.
[modifică] Prima „logodnă” (4 august 1879 – aprilie 1880)
După moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879 legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească. În această nereuşită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-şi asigure un trai decent.
Reproşul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puţin şi prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii aşa de puţin încât abia o deschid şi o şi sfârşesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ţi mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ţi le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
Un alt reproş pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iaşi să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iaşi în noiembrie la serbarea anuală a Junimii şi apoi a fost ea la Bucureşti să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în Bucureşti, pentru că era bolnav şi obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iaşi pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunţase că vrea să se despartă. După entuziasmul iniţial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să ţină pasul cu cerinţele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunţându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie şi 12 martie 1880). Ea ştia cât de gelos putea să fie Eminescu şi într-adevăr el reacţiona imediat prin scrisori furibunde. În sfârşit, măsura represivă extremă era ameninţarea cu ruperea legăturii şi cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie şi 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reuşit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iaşi.
Pentru a da un exemplu despre felul în care reacţiona Veronica atunci când se considera neglijată şi hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.
„D-le Eminescu, să nu ţi se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intenţiunea bine meditată şi bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără ruşine să afişez relaţia mea cu D-ta şi multe altele pe care de mai ai puţină conştiinţă trebuie să te îngrozeşti când îţi vei aduce aminte de ele, şi care îţi mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ţi baţi joc de mine şi din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”
Ea spune că încă din decembrie a înţeles planul lui de a face să fie dispreţuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligaţie, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ţi îngreuna mintea şi-ţi încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic şi moral” în viaţa lui de holtei. Şi pentru a oficializa despărţirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile şi fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzaţii Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” şi că singura lui calitate este inteligenţa pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.
La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă şi se duce repede la Iaşi, reuşind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzaţiile şi reproşurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav şi obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate şi recunoscând ca este vinovat că nu reuşeşte să păstreze singura fericire de care a avut parte în viaţă.
„Ştiu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierţi dac-am îndrăznit să arunc asupra vieţii D-tale umbra aceasta nefericită şi tot de atâtea ori ai avut bunăvoinţa de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acţiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ţi-ar mânca zilele cu propria lui neputinţă şi laşitate. Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa
de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”
La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacţioneze violent luând în râs explicaţiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înţelege gingăşia amorului, poetica atenţiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăşte să renunţe la legătura lor.
La sfârşitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află şi care „desigur că îţi place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.
A doua „logodnă” (decembrie 1881 – august 1882)
Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie.
Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l ameninţa pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înţelegere cu Mite Kremnitz şi Maiorescu, a făcut-o „de râsul şi dispreţul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deţine două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuţilor tot ce ştia. O mărturie a felului în care a acţionat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soţului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunţe la căsătoria proiectată.
La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la Bucureşti unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul şi îi povesteşte amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacţionează cu o violenţă extremă. După cum relatează el însuşi în scrisoarea din 28 decembrie şi după cum confirmă şi însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecinţă a greşelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reţinere în a-l ameninţa cu despărţirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele şi pretenţiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaşte chiar ea că în felul acesta încerca să-l ţină lângă ea. Despărţirea se produce din aceleaşi motive ca şi cea anterioară în cursul lunii august 1882.
EMINESCU
Eminescu interzis. Gandirea politica
Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului
Aceste carti au copyLIBER.
Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE duceti link-ul in browser si apasati ENTER.
Helga
Multumesc frumos!
Cred totusi ca Veronica era prea posesiva…il dorea pe eminescu pentru ca el stia sa o faca fericita..si se simtea protejata,cu toate ca sitatia materiala a celor doi lasa de dorit! Era o femeie frumoasa careia ii era usor sa cucereasca barbati…astfel il facea gelos pe Emin….imi este tare mila de el…cred eu ca el a fost o persoana buna..cu un suflet extrem de mare.Daca as fi fost in locul Veronicai,nu l-as fi dezamagit pe Emin….as fi actinat altfel pt a-i starni din nou interesul fata de mine….A avut o viata complicata si grea,cu putine clipe de fericire,dar care au fost traite la o maxima intensitate…Cat mi-as fi dorit sa traiesc si eu in acea perioada si sa-l fi cunoscut pe Mihai..si sa fi avut aceeasi mentalitate pe care o am azi..in silele noastre….poate ne vom intalnii intr-o alta viata ( poate credeti ca sunt obsedata de el…ei bine nu…consider ca i s-au facut prea multe nedreptati) P.S.:Va multumesc pentru ca ati postat atat de multe lucruri intime din viata lui si interesante…Felicitari!
julia
iti multumesc penru cuvintele frumoase. pate am facut-o in primul rand ptr mine decat ptr altii! glumesc! de fapt, ma sensibilizeaza foarte mult acest destin nefericit. e exact matricea geniului neinteles. abia il intelegem noi(sau nu!), dupa 150 de ani, dar contemporanii lui???
Veronica a fost un fel de Oana Zavoranu a vremii. Ea doar se falea cu dragostea lui Eminescu, fara sa simta la fel. Era ca un fel de aleasa a geniului zilei motiv ptr care se glisa o parte din respectul si interesul ptr Emin, catre ea. Cu toate acestea eu nu o condamn pe „gasculita”. Daca nu ar fi nascuta din durerea unei iubiri, intretinuta de dor, opera lui Eminescu era mai saraca. Incerc sa vad rolul pozitiv al Veronicai. Creatia se naste din suferinta. Suferinta lui a fost dragostea nu intotdeauna impartasita si chia impartasita, la un alt nivel, fata de aceasta fata. Pentru asta o accept pe veronica fara sa o apreciez ptr ceea ce a fost ci doar ptr ceea ce a insemnat.
rahveanu
Iti dau dreptate pentru cele scrise mai sus…Veronica era genul de persoana care nu suporta sa treaca nevazuta….in fine..nu vreau sa lungesc acest mesaj…ideea era sa-ti multumesc
Am o mica mare nelamurire: e adevarat ca Emin a murit datorita faptului ca suferea de sifilis? Cineva mi-a spus ca a contatcat boala de la Veronica…nu stiu ce sa cred fiindca in cartile de romana scrie doar ca ”se imbolnaveste si moare la data de….”
P.S. sper ca nu te-am plictisit cu banalitatile mele….(imi place cum scrii si cum gandesti)
julia
parerile sunt impartite. Cei care au privit cu ochi rai relatia lui cu Veronica au imprastiat acest zvon ca ar fi luat sifilisul de la ea. Exista voci care sustin ca Eminescu ar fi fost asasinat. Unul dintre cei care ar fi ajutat la distrugerea lui Eminescu ar fi Maiorescu. iti dau un link si poti citit pe larg http://www.mihai-eminescu.net/category/adevaratul-eminescu/
PS: Nu ma plictisesti, sa nu crezi asta. Putem discuta orice vrei tu. Iti multumesc ptr cuvintele frumoase.
rahoveanu (nu stiu cum te cheama…sper sa nu te superi daca ma adresez asa)
Acum cred ca m-am lamurit…dar exista si alte variante.
As vrea sa am mai mult timp…dar sunt foarte ocupata.Iti multumesc pentru link
M-am uitat in graba peste blog-ul tau si mi-a placut foarte mult….ai subiecte interesante!
Esti pasionat de politica?
julia
oricand ai timp te astept aici cu drag. Multumesc ptr apreciere. Imi poti spune cum vrei, nu ma deranjeaza.
Sa zicem ca sunt pasionat de viata, in general, si politica face parte din viata noastra zilnica. Iar unora, le modifica destinele. Pe tine te pasioneaza literatura?
rahoveanu
Da…as putea spune ca ma pasioneaza literatura…acum am prins gustul ei si mi se pare o lume ireala in care poti visa,iar visele se pot indeplini…imi fac „prieteni” citind (cunosc personaje care sunt asociate cu persoane reale…..iar din fiecare fila citita se desprind invataturi…literatura este o arta…nu are rost sa spun mai multe,deoarece sunt sigura ca stii deja). Acum sunt intr-o perioada in care imi place foarte mult Eliade si Bacovia
Apropo de pasiuni…cea mai mare pasiune a mea este dansul.Nu prea are legatura cu ceea ce spuneam mai sus…
Incerc sa-mi fac timp pentru a imbina aceste doua placeri! 🙂
julia
este frumos ce traiesti. Probabil ca te afli la varsta cautarilor. Si mie imi plac Eliade si Bacovia, fdar si Toparceanu ptr umorul lui. De fapt, imi place tot ceea ce e frumos, numai ca la unii revenim in anumite momente ale vietii noastre. Iti recomand sa citesti sau sa il vezi si pe Petre Tutea, am postat ceva pe site la farama de lumina.
E bine ca iti place dansul, dar ce dans? Dansul ca arta, street dance-ul, dansul de societate etc.?
Salut!
Nu ma asteptam sa-mi raspunzi atat de repede…iti multumesc pentru recomandare! Am sa citesc si am sa caut despre Tutea…am mai auzit de el…chiar sunt curioasa.
Imi place dansul in sine….ca arta….miscarile corpului,limbajul trupului…Eu practic dansul de societate (vals vienez,vals lent,tango,foxtrot,etc) dar si latino (samba,cha cha,jive,rumba,paso doble)…ma caracterizeaza…iar dansand ma simt cel mai bine…sunt in lumea mea…cu toate ca e greu,ma relaxeaza si ma face sa uit de micile probleme.Practici vre-un sport? (ce varsta ai?….scuza-ma daca sunt prea indiscreta,cu toate ca nu are importanta…sau…nu stiu…nu e nevoie sa raspunzi) 🙂
super tare…astea sunt toate scrisorile lor din 1880?
lory
E greu de spus daca sunt toate, dar peste 90% sunt.
in sfarsit cineva care posteaza pe net cateva scrisori… caut de foarte mult timp cateva si nu am gasit nimic.. frumos din partea ta ca te-ai gandit sa le postezi pe toate .. mi-ai fost de mare ajutor.. Multumesc!!
Ametzita
cu placere! ma bucur daca osardia mea nu a fost in zadar!
ma bucur ca ma cheama mihaela de la mihai si chiar ma simpt onorata sa port acest nume si pe tatal meu il cheama mihai deci MIHAI EMINESCU este poetul meu preferat nu doar ca ii port numele ci si ca poet . ador poeziile lui as spera sa fiu si eu poeta ca si mihai eminescu dar asta numai dumnezeu o stie
Fascinante scrisori…eu una asa si nu am inteles…de ce s-au agitat atita?? sau chinuit reciproc ca sa ce???…in fine..DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA IN PACE!
alexa
Veronica se pare ca nu l-a iubit, asa cum se spune. Era doar o demoazela care dorea sa faca valuri in societatea de atunci.
rahoveanule
indiferent dacă era sau nu o demoazelă cum spui, nu contează, la fel cum nu contează nici faptul că Eminescu a fost jumătate evreu, Eminovici după tată.
Femeia iubită chiar dacă e demoazelă, virgină creştină, prostituată sau o femeie simplă (gospodină), ea EVA aceasta joacă un rol foarte important în viaţa oricărui creator. Ea este muza inspiraţiei divine. Nu poate fi înlocuită de nici un fel de surogat, placibo sau alte alternative spirituale. Faptul că nu l-a iubit e normal, deoarece se întîmplă la 99% din cazurile geniilor fie ele umaniste sau realiste în sfera ştiinţei. Toată lumea are slăbiciunile ei. Trebuie să dăm dreptul şi geniilor să aibă slăbiciunile lor.
Deşi jumătate evreu, el săracul a tras spre mama, adică spre români. Asta i-a adus moartea, deorece şi-a arătat colţii, cum se spune tot mai mult la evrei (asta ar fi o literatură demnă de studiat pentru români – care ne-a fost ascunsă). El a fost asasinet de evreii lui din partea tatălului, după o tentativă de a fi făcut nebun de doctorul Şuţu, evreu din marea familie de boieri şi domnitori fanarioţi (ăia care-i plac foarte mult Domnului Neagu Giuvara, dezinformatorul diversionist istoric, membru al Clubului Rotary, care cu seriozitatea şi înfăţişarea unui aristocrat român, prosteşte tineretul de cap cu istorii desuete, jucînd cartea manipulatorului în rescrierea istoriei românilor). Avem şi sînge cuman?, da e adevărat în Muntenia. Avem şi sînge de tătari şi găgăuţi?, da e adevărat în Moldova. Avem şi sînge unguresc? da avem în Ardeal. Avem şi sînge ucrainian? da avem în Maramureş. Avem şi sînge sîrbesc? da avem în Banat. Avem şi sînge turcesc? da avem în Dobrogea.
Chiar dacă avem, deoarece nu e naţie pură pe pămînt în ziua de azi. Nu putem spune că noi românii am fi cumani, deoarece ar fi trebuit să vorbim un dialect arhaic turcesc. Nu putem spune că săntem slavi, unguri, tătari etc pentru că nu sîntem. Noi sîntem în mare măsură urmaşi ai dacilor, ramura cea mai mare a tracilor. Avem şi greci, armeni şi chiar evrei. Dar asta nu înseamnă că noi sîntem evrei, aşa cum vor ei să ne facă spă credem. PUNCT. Indiferent cine manipulează sau cum manipulează.
Eminescu a fost un geniu la confluenţa dintre evrei şi români, care a simţit cu românii şi a urît evreii (asta i-a adus şi moartea). Toţi care se nasc din uniuni interetnice, vor trage spre una din naţiile care l-au creat şi va urî (urî cu Î din I pentru că e la coadă, şi urât sau urâciunea pămîntului pentru că acelaşi î ajunge la mijloc – ridicol). Şi el ca orice fiinţă umană are dreptul la o muză a sa, a inspiraţiei, fără de care transpiraţia creaţiei nu ar fi existat.
Genul acesta de analize istorice sînt din categoria cancanului publicitar. E o hrană pentru paparaţii lumii. Neagu Djuvara e unul de factură istorică.
Ştiu că s-ar putea să te lovesc greu sub centură, pentru că-l stimezi pe Neagu Djuvara. Eu nu. E un măsluitor al istoriei românilor cu aer de aristocrat român. Faptul că s-a expus pericolului în război e demn de apreciat (sîngele de aromân a urlat în el cu toate că s-a dus să omoare evrei comunişti în Ucraina), dar faptul că pune istoria României în pericol, e demn de acuzat. El nu ar trebui acuzat de holocaust? probabil că în opinia lor doar Antonescu trebuie să rămînă ţapul ispăşitor.
Istoria e adîncă, e profundă, cere energie multă şi bani mulţi. Nu e lucru uşor.
Înapoi la oile noastre…
Eminescu a fost un geniu, care ne-a iubit pe noi românii şi a urît evreii, pe care noi românii trebuie să-l stimăm şi să-l acceptăm cu toate slăbiciunile lui himerice, chiar dacă acestea se chemau Veronica Micle, pentru că a gîndit româneşte şi a creat româneşte, iar cine nu înţelege acest lucru, nici nu are dreptul să discute.
Îmi cer iertare dacă am fost foarte dur, dar consider că e un subiect foarte important care merită atenţia noastră la fel de importantă.
Este exact ca şi cu prinţesa Diana. Toată lumea vorbeşte de egiptenii cu care se amesteca, împotriva avertismentelor casei regale să înceteze, dar nimeni nu vorbeşte de asasinatul organizat de socrul ei prinţul Filip împreună cu M6. La fel şi Eminescu, săracul. Cine se mai uită de ce a fost asasinat, cînd noi sîntem preocupaţi de preţul gazului, sau de descendenţa noastră de origine cumană. Ridicol dar adevărat.
***
Pacea veşnică să-l odihnească în pace, pe tîărîmurile de dincolo alături de muza lui Veronica Micle.
Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
De ce credeţi că Eminescu se considera: …unul din cei mai nenorociţi oameni din lume…? Credeţi că pur şi simplu? Dacă aşa credeţi pot să vă spun că nu l-aţi înţeles deloc pe Eminescu. Amin sau Emin cum îi plăcea să spună…
Cum s-au pastrat scrisorile , alea domnule! Nu as fi crezut , ca sub `haina de aur` a marelui nostru poet , se ascundea , o constiinta suferinda si neinteleasa, – cred ca totusi el a fost un `neinteles`. pentru acea vreme , de care unii au profitat- incluzind-o si pe marea lui dragoste ,Veronica Micle. Nu as fi crezut ca sub acele versuri mestegiuite ,se ascundea o mare tristete si durere a sufletuli sau. Poate si boala l-a facut asa, si pentru a `insela` boala scria tot felul de versuri, care mai de care, mai reusite. Poate o facea si din lipsa banilor , ca deduc ca nu statea prea bine la acest capitol. este la fel ca proverbul „viata de artist , – ziua vesel , noaptea trist„Cred ca si Veronica Micle nu-l intelegea totdeauna, iar intalnirile lor amoroase nu era intamplatoare si nici degeaba, ci si de interes, pentru ea Iar cum el ce castiga pe mere dadea pe pere – e de inteles.Pacat de el ca a fost un mare artist. Oare de ce oamenii acestia care sufera , sau sunt bolnavi, au acelasi numitor comun – lipsa poftei de viata. Vad ca daca, fac o paralela la viata pe care a dus-o el, si eu, sunt asemanari izbitoare. As putea sa ne luam de mana. Si mie mi-a placut poezia , pictura, muzica, dar le-am abandonat pe rand din lipsa de …chef. la un moment dat te plictisesti si de ele si de viata, cand vezi ca nu esti si incurajat. Acum ma multumesc ,numai sa le privesc sau sa ascult o muzica buna , de la altii.
Grigoriu Marin
tristeţea, suferinţa, amarul stau la baza multor creaţii.
Dacă aveţi tristeţi care generează impulsuri creative este păcat să nu le daţi curs. Mai ales pictînd şi scriind! Cu muzica e mai greu. Nu este suficient să-ţo placă, ci să ai şi aptitudini. Sau o casă departe de vecini.
Mie mi-a placut muzica de mic , si mai ales muzica cantata la orga de biserica. Imi placea cum suna. Si am incercat cu mijloace proprii sa-mi inghejbez un instrument care sa a duca a pian si tonalitatea de orga cu un multivibrator rudimental.apoi cu un oscilator + generator etc.- un montaj elecronic, ca trebuie sa va spun ca electronica e pe primul loc pe care nu am lasat-o – si rezultatele au fost slabe. mai tarziu mi-am cumparat o orga din comert cu 4 octave cu mai multe efecte dar acum nu mai am acelesi chef sa mai cant la ea. noroc ca sa mai tinut cineva din cunoscutii de familie de mine , facandu-mi melodiile si eu incercand s-o invat. Mergea pana la ujn punct . Cat era ele prezent. Dupa aia o puneam in „cui„mai imi pun „Enigma si Jean -michel -jarre, Enya si Sandra , ca sa ma mai deconectez si sa-mi adun gandurile, si asa triste.
Grgoriu
niciodată nu e prea tîrziu. Daţi orga jos din cui.
CE TREBUIE SA FAC ACOLO PENTRU CONFIRMARE CA NU INTELEG?
Marin
acum am ajuns şi eu la raho. am citit ce ai scris. nu înţeleg ce vrei să spui cu ultimul mesaj: CE TREBUIE SĂ FAC ACOLO PENTRU CONFIRMARE CĂ NU ÎNŢELEG? nici eu nu înţeleg ce vrei să spui. explică mai pe larg ce vrei, poate reuşesc să te ajut.
deci ai citit comentariile mele aici la corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle?
ai citit şi primele două articole din dreapta sus? cuvîntul lui zamolxus către neofiţi şi gîlceava cu Academia Română? eu doresc să înveţi să foloseşti tastatura să scri cu diacritice. citeşte articolul şi pe la comentarii ai să găseşti şi soluţia pe care o dau să scri cu diacritice fără să schimbi tastatura şi fără să te complici cu insertarea de simboluri.
dacă nu te descurci am să-ţi explic. e foarte simplu şi deosebit de util, mai ales că poţi seta mai multe limbi şi poţi scrie chiar în acelaşi document în mai multe limbi şi pe internet vor apare corect şi nu deformat, deoarece e singura metodă tehnică de codificare şi decodificare a caracterelor speciale.
succes şi numa bine!
Nu vreau sa va contrazic dar eu raman la parerea ca Eminescu si Veronica s-au iubit enorm si chiar daca tot ceea ce simte ea pare fals cititi poeziile pe care ea le-a scris pentru „al ei Emin”. Cred cu tarie ca Veronica l-a iubit mult pentru ca atunci cand s-au legat sufleteste ea era inca casatorita cu Stefan Micle si nu se compromitea in asa fel in fata lumii daca nu iubea.
Este sacrificiul pe care il face ea , chiar ea spune ca a ajuns de rasul lumii prin relatia cu Eminescu,asta eiubire domnilor si doamnelor si este o iubire mare…pacat ca nu putem iubi si noi cu atat patima … am fi toti poeti..
Sper ca nu v-am suparat cu mesajul meu.
Mai am convingerea ca „marele”Titu Maiorescu a vrut cu orice pret sa-l distruga pe Eminescu si chiar a reusit lucrul asta internandu-l in „casa sanatatii” sanatoriul doctorului Sutu .Acest doctor ii pune poetului un diacnostic gresit si ii trateaza tot el cu injectii cu mercur…cantitatea de mercur este prea mare lucru care ii da inima peste cap si Eminescu moare din cauza unei boli de inima.
In concluzie poetul nostru a avut probleme cu inima si tratamentul l-a omorat asa ca putem spune ca a fost asasinat…of…mare pacat.
Dialog liric
„Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea
adâncă
Cum de se naşte pentru un portret ?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet !”
„De-aş putea întrupa iubirea
Ce simţesc eu pentru tine,
Timpul şi nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…”
„Să pot întinde mâna s-o pun
pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.”
Dar tu ca un luceafăr departe
străluceşti
Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi
în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”
„Şi-n oara cea de pace, de sfântă
liniştire,
Fiinţă mult iubită, ce-n lume
te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te
slăvesc…
La tine se îndreaptă cu drag
a mea gândire.
Şi a cerurilor taină adâncă şi divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare
c-o cuprind –
Ca s-o-nţeleg mai bine eu ochii
mi-i închid –
Şi-atunci văd că de tine e inima
mea plină”
aceasta este o poezie a Veronicai pentru Eminescu.Suna foarte bine nu?
Domnu Rahoveanu am primit un e-mail Pentru Confirmare si nu-mi iese .Cand dau acolo ma duce la o alta pagina scriu ce trebuie acolo dar dupa ce dau next nu mi le ia. Si ce sunt `diacriticele` nam folosit niciodata asa ceva.
Ashy,
dimpotrivă! Îmi face plăcere să discut cu oameni iubitori de literatură şi în special, poezie. Nu contest că Veronica Micle l-a iubit pe Emin, dar fiind o frivolă, un fel de „fată de Bamboo” de azi, a început să „înşire” mai mulţi oameni cunoscuţi ai acelei vremi, e avînd o relaţie amoroasă inclusiv cu I.L. Caragiale, motiv pentru care cele două genii literare româneşti s-au duşmănit.
MARIN56
eu zenobie sînt zamolxus aici. nu raho, care e rahoveanu. deci fi atent cine comunică, adică mai exact al cui e comentariul. noi sîntem două persoane diferite. deci eu zenobie sau zamolxus vorbesc de diacritice: Ă, Î, Â, Ş, Ţ. adică mă refeream să scrieţi normal cu diacritice. deci mergeţi la articolul cu gîlceava cu Academia Română şi citiţi totul acolo, adică articolul şi comentariile, deoarece am dat acolo soluţia cu detalii de setare a lui windows ca să se poată scrie cu diacritice.
succes! dacă nu merge îmi spuneţi. deci eu sînt zamolxus aici la rahoveanu, dar nu sînt eu rahoveanu. rahoveanu e altcineva. el e gazda aici. eu nu sînt decît un vizitator ca şi dvs.
numa’ bine!
ashy
aşa e cu asasinatul. ai dreptate. Eminescu a fost asasinat, dar nu din cauza invidiei lui Titu Maiorescu. moartea lui s-a tras de la acuzele pe care le aducea evreilor în ziarul pe care-l publica şi alte scrieri politice. Şuţu era un medic evreu din familia de „fanarioţi” Şuţu.
la problema cu Veronica Micle nu mă bag deoarece eu respect viaţa intimă a oamenilor. ce ştiu e că era o femeie uşuratică şi că sentimentele ei pentru Eminescu erau la fel de uşuratice.
numa’ bine!
Pentru rahoveanu , este adevarat ca Veronica Micle a avut o relatie cu I.L.Caragiale ,cronicile spun ca a fost o relatie intima dar nimic nu ma face sa cred ca a fost asa,au fost scrisori ale Veronicai pentru Caragiale dar nu ascundeau un mare secret pentru ca ea l-a implicat pe Emin in recuperarea acestora.Si da mai spun ca l-a iubit pentru ca a murit gandindu-se la el, de fapt s-a sinucis…la cam doua saptamani dupa moartea poetului.Are chiar o poezie in care spune ca singurul lucru care o va ajuta ar fi moartea…l-a iubit si pentru ca nu poti sa nu iubesti un om care iti face asa declaratii de dragoste…cred ca legatura pe care ea a avut-o cu Caragiale a fost un motiv de a-l face gelos,a incercat sa-l faca pe Eminescu sa nu mai asculte de altii ci de inima lui…
pentru zamolxus:probabil ca ai dreptate cu evreii dar nu ma bag pentru ca nu e domeniul meu…
Cat de neinduratori suntem cateodata…cum a fost rasplatit sarmanul Eminescu pentru tot ceea ce ne-a dat .
pentru rahoveanu: ai facut un lucru minunat publicand aceasta corespondenta …
ashy
mulţumesc! Eu am citit-o şi am rămas profund impresionat. De aceea, am considerat că este bine să ofer şi altora posibilitatea să o citească.
ashy
nu trebuie să te bagi, ţi-am spus doar aşa ca să şti. eu scris mai sus că el era jumate român şi jumate evreu, iar ca orice corcitură care înclină spre una din cele două etnii, el a înclinat sprea spre cea română a mamei. mai tîrziu a scris prea multe lucruri tari la adresa evreilor. asta l-a costat viaţa. ei au mai omorît şi pe alţii care erau de-ai lor total, aşa că nu e nimic nou, iar ei între ei de cel puţin 3000 de ani aşa cum ne dezvăluie biblia. cain cu abel, vechiul fraticid există şi se consumă şi la ora actuală. în general atentatele reuşite de vreo 200 de ani, majoritatea le aparţin, unul clasic e Yitzack Rabin, terminat de un extremist fundamentalist, care nu era de acord cu pacea cu Egiptul şi faptul că nu trebuie să existe statul Israel pînă la venirea lui Mesia.
uite aici ceva mai pe larg ce înseamnă conflictul între ei. comentariile mele la articolul profesorului Coja: http://www.ioncoja.ro/2010/09/comunismul-%C8%99i-nazismul-%E2%80%93-cei-doi-piloni-ai-statului-israel/
deci nu uita nu trebuie să te bagi sau să ţi-l transformi în domeniul tău.
numa’ bine!
zamolxus
din nefericire, nu am timp acum să accesez linkurile trimise de tine. Poate în zilele următoare!
Sa stiti ca am ramas complet impresionata de aceste scrisori…. ahhh cit de fericita ar trebui sa fie o femeie spunindu-i-se astfel de cuvinte, as zice ca o si invidiez pe veronica. M-am gindit si eu, ce avea sa fie daca ea divorta cu sotul ei si se casatorea cu Emin, cred ca istoria avea sa aiba o alta intorsatura…..
rahoveanu iti multumesc de acest articol!
apropo, am citit si comentariile voastre, pot zice doar un MERCI pt ca am aflat multe lucruri noi in legatura cu biografia poetului! o zi buna!
Carolina
ma bcur ca ai primit cu satisfactie aceste scrieri!
raho,
sa-mi fie permis sa am o parere putin diferita.Am o pretuire si recunostinta nemasuraa t pentru creatia eminesciana….ramane inegalabil in panoplia liricii romanesti,dar sufletul este intotdeauna patruns de neguri si aceste neguri actioneaza cu intensitati si cuantumuri diverse -fara exceptie -,de la cel mai umil si neinsemnat om la un geniu incontestabil.Intr-o mare iubire intervin momente imposibil de inteles si judecat.
Cei doi amorezi cred ca ar fi fericiti sa asculte aceasta piesa.
Reiau piesa:
dora
multumesc ptr piesa muzicala! Impresionanta interpretarea, nerv si acuratete, simtire pana la contopire cu instrumentul!
Referitor la Eminescu, este clar ca s-a indragostit de o femeiusca, Veronica avind relatii sexuale cu multe VIP-uri ale vremii, inclusiv cu IL Caragiale, motiv pentru care cele doua genii ale neamului s-au urît de moarte. Dar, daca nu era aceasta Simona Senzual de secol 19, opera eminesciana era mai saraca. Un alt geniu al umanitatii a avut cam aceeasi traiectorie cu ce a Eminului nostru, si ma refer aici la Chopin(amorul ptr. George Sand). Zic mereu ca marile creatii ale umanitatii au izvorît din marile dureri ale sufletului.
raho,
ma rog,parerea ta!Comparatia este insa exagerata.
Ii dau mai degraba crezare poetului insusi ,care (dupa 6 ani de relatie cu o creatoare la randul ei) spune:”Tu nu eşti de comparat cu acele şi de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubeşte din capriţiu, imorală cea care iubeşte pentru bani şi pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine şi cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuţă, îţi zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu ne atinge întru nimic”.
Un tragic destin i-a unit pe cei doi.S-au nascut in acelasi an(1850) si au plecat in constelatii in acelasi an(1889). Veronica Micle s-a imbolnavit grav la doar 2 saptamani de la disparitia lui Emin si se stinge si ea la o luna intr-o chilie a manastirii Varatec.
„M-am gandit cu drag la tine pana nu te-am cunoscut,/ Te stiam numai din nume, de nu te-as mai fi stiut!/ Si-am dorit sa pot odata sa te vad pe tine eu,/ Sa-ti inchin a mea viata, sa te fac idolul meu.” (M-am gandit…, 1883)”.
Nu este o rabufnire de sinceritate ,ce situeaza suferinta din iubire de ambele parti?
dora
iubiri si iubiri! Unul a iubit definitiv si a umplut Universul cu amorul lui, eternizîndu-l, altul a fost strivit de o dragoste prea mare pentru cit putea sa-l incapa.
raho,
Emin a fost vesnic indragostit fara sa iubeasca,”luand drept dragoste dorinta de dragoste”-dupa cum singur marturiseste.
Dragostea lui n-a fost pamanteana… iar Veronica ,care a inteles ,se sinucide la scurta vreme pentru a atinge nemarginirea iubirii eminesciene.
Hallo,
tuturor care au scris si mai recitesc ceea ce este scris aici.
Trebuie sa MULTUMESC in primul rand pentru crearea acestui site, care contine printre altele si aceste „comori”, adica corespondenta dintre Emin si Veronica. Este totodata o forma mai conturata decat am vazut-o pe alte site-uri si trebuie sa spun, ca multe din informatiile de aici scrise le stiam si m-am bucurat sa le recitesc, ca dovada acestea „betoneaza” adevarul care il stiam despre cei doi etern indragostiti.
Sunt convinsa ca Emin si Veronica s-au iubit foarte mult. Poate trebuie sa existe paralele in viata noastra proprie ca sa ii putem intelege intr-adevar. Si la mine aceste paralele sunt de ambele parti, adica si din viata si sentimentele lui Emin si din viata dusa de Veronica. Cred ca ea, din nefericirea ei, datorita faptului ca Eminescu nu parasise pentru ea, Bucurestiul, si a tinut cariera (munca & politica) prea strans legata de viata lui, a refuzat din nesiguranta financiara sa se mute in nordul tarii si sa traiasca impreuna. Cred ca visul sau era sa atinga „siguranta zilei de maine” prin avutie si sa ii ofere Veronicai o viata stabila fara lipsuri. Prin faptul saraciei apasatoare dintre ei, si a declinului fizic prin diferite boli, a lui Emin, iubirea dintre ei a avut de suportat consecintele apasatoare a unei relatii de la distanta, cu toate ca iubirea era de ambele parti puternica. In dezamagirea ei, Veronica, a avut si alte relatii insa marea ei iubire era Emin, pentru ca altfel nu ar fi interesat-o de el, si tocmai aceasta hartuire si gelozie, acele mici atacuri verbale, arata ca nu puteau unul fara celalalt sa traisca. Asasinarea lui Eminescu, dovedeste puterea politica ce o avea prin scrieriile lui, si cred ca el era un orator foarte bun, care spunea tot ce gandea, ceea ce nu era potrivit si placut pentru altii, ci tocmai periculos. Isi cunostea dusmanii de care si in scrisori amintea… Veronica era iubirea lui si totodata alinarea lui sufleteasca, desigur ca fara Veronica nu ar fi ramas in istorie, scrierile lui care fac o intorsatura in momentul cand sentimentele Veronicai ii sunt direct impartasite lui Emin.
Este o iubire mare cu urcusuri si coborasuri, neterminata… si de aceea tot printr-o iubire neimplinita am ajuns in noiembrie 2008 la ideea subtila de ai unii pe ei doi intr-un Diamant Memorial. Desigur ca multi cred ca acesta este un motiv de publicitate, ceea ce ar insemna prost gust. Nu, este asa! Prima iubire pe care am avut-o in aceasta viata, la fel nu s-a implinit, atunci incepusem sa scriu poezii care niciodata nu am crezut ca vor vedea lumina tiparului… insa intre timp am creat 3 volume, si primele 2 sunt doar legate de prima iubire… Ma casatorisem cu un al barbat, sperand ca il voi putea iubi, si m-am inselat pentru ca prima iubire era asa de inradacinata incat lasase amprenta pe sufletul meu. 10 ani, a existat aceasta iubire, poate de poet si artist in adancul meu, ca apoi sa intalnesc un al barbat artist, insa iubirea incetase la un moment dat ca apoi sa reinvie in 2007, ceea ce a durat pana la inceputul lui 2009, insa tot plina de durere si tristete, o iubire care nu s-a realizat si de aici ideea de a unii iubirea lui Emin si a Veronicai intr-un diamant memorial. Desigur, ca parerile sunt impartite si multi contra… insa aceasta este exact ceea ce a vazut Eminescu in viata lui, iubirea sa ii fie eternizata. Pe langa ceea ce ne-a dat el in literatura, ar trebui sa ii multumim macar cu atat sa fie pentru totdeauna unit cu iubita lui.
Ca dovada, ultimul articol scris din 6 martie 2011…
http://www.adevarul.ro/locale/hunedoara/DEMERS-Iubirea-Eminescu-Veronica-Micle_0_439156121.html
Sunt pregatita pentru opiniile voastre cu toate ca ma astept la multe contra…
Multumesc pentru ca exista acest site. Sunt foarte multe detalii puse impreuna, de aceea am si scris.
Numai bine la toti !
Monika
ai tot sprijinul meu!
În ce mã priveste, am conturate trei elemente: 1. Eminul a fost asasinat de o conjuuratie evreiascã, cu sprijinul tacit al unor politicieni care erau deranjati de articolele poetului. 2. Veronica nu stiu cit de mult l-a iubit pe Emin, dar cred ca ii placea sa se stie iubita de acesta. 3. Cred ca Eminului i-ar placea sa aiba macar crucea linge cea care i-a fost muza.
Rahoveanu,
Sunt de acord cu tine.
Primul punct e intocmai asa cum l-ai scris…
INSA, la nr 2…
O femeie, oricat de mult sau putin s-ar vrea ea iubita, nu face un act de sinucidere doar din gluma ! Deci, eu cred ca orice e permis dar cand e vorba de viata ta, daca nu e vorba de 100% IUBIRE, nu se sinucide nimeni. In plus, uitasem sa spun ca se presupune ca Veronica ar fi pierdut o sarcina de cateva luni, copil care nu s-a mai nascut si ar fi fost a lui Emin.
In plus, cred in sinceritatea ei, care e si dovedita in scrisori si mai mult de atat cred ca sotul ei stia de sentimentele ei fata de Emin si cred ca i-a dat voie in ultimii ani sa fie cu el, mai ales ca se dovedeste iar ca timp de 2 ani, Eminescu a iubit-o in taina si ea mai spunea : ….ca toata lumea stia cum te uitai la mine, si ca in cercurile lor privilegiate cu siguranta se vedea patima si iubirea pentru Veronica. Cred ca sotul ei, un om inteligent, oricat de plecat era el, cu siguranta stia de zvonurile ce bantuiau… O femeie cand este indragostita si sincera, se schimba in comportament. Nu cred ca ea juca atata teatru. Era singura, si asta o nelinistea, o facea si pe ea geloasa… si din cauza singuratatii il tachina in scrisoriile ei… Acesta e un stil vechi femeiesc… gasit si la Josephine si Napoleon !!!
Cred insa ca si Eminescu nu era el tocmai un om simplu, adica foarte tare de caracter, inteligent si egoist, iubea munca lui si de aceea foarte ocupat, iar timpul ii era absorbit de ceea ce facea. Totodata, si un romantic, se vede cum descrie… cum ar saruta-o…. cum ar iubi-o daca ar fi cu ea…. De aceea, a refuzat sa mearga la ea cand era prins in doar cateva zile… pentru el, timpul era o problema ! Ceva de genul acesta traiesc si eu acum, insa eu am renuntat la viata mea in München, ca sa traiesc cu barbatul cel iubesc acum, mutandu-ma langa Köln.
Pot intelege de ce unii nu vor sa plece din anumite locuri pentru ca si eu iubesc München-ul. Insa la Eminescu, cred ca Bucurestiul ca loc avea mai mult influenta datorita politicii… de aceea vroia sa ramana acolo.
De aceea vorbeam de paralele… cidat este ca daca studiezi astrologia se fac multe asociatii de caractere intre acelasi semn zodiacal. Am studiat si horoscopul lui Eminescu si se presupune ca el s-ar fi nascut in 1849 in 20 decembrie, (stil vechi). In viata sa, au fost mai multi ani fatidici care au adus rasturnari de situatie…
Nr. 3. Daca osemintele lui Eminescu ar fi scoase la suprafata, s-ar putea nu doar transforma in cenusa si impreuna cu Veronica, ci ar putea avea loc si o cercetare genetica mult amanuntita a osemintelor si s-ar afla adevarul despre cum a murit poetul, ceea ce face foarte interesanta povestea, mai ales legata de Nr. 1. !
Pentru mine, un astfel de geniu cu o astfel de iubire, nu are ce cauta sub pamant ci la suprafata sa radieze sub forma lui naturala, ca de vorbit nu mai pot vorbi… iar reincarnarea spiritelor lor, ar fi improbabila de gasit pe acest pamant ca sa ne relateze sub o transa hipnotica ce si cum in adevar s-a intamplat pe atunci cu ei insisi.
FFF Interesant totul…..Felicitari!!!!
Multumesc ca le-ati readus in „față”
Nu ma prea intereseaza daca Veronica s-a mai culcat cu 15……..e musai ca acest lucru sa fi anulat iubirea ei pentru Eminescu? Chiar si frivola si rece fiind…….si-a indeplinit menirea…….aceea de a-i fi muză pentru o lungă perioada de timp
Ori asta, nu-i putin lucru………Poate ca o alta femeie , iubindu-l mai devotat n-ar fi reusit sa scoata din sufletul dansului atata tulburare lirica…..pana la urma dragostea e o lupta, sau nu e?
HRW
sunt de acord cu ce spui! Să privim cauza cu simpatie şi să apreciem efectul.
Cu multa simpatie te citesc si eu!
Si am apreciat corespondenta sublima pe care ai binevoit sa ne-o faci cunoscuta aici.
Te-am desoperit cautand despre istoria casei regale, am citit apoi randurile minunate din paginile de mai sus, ca sa-ti apreciez ulterior stilul narativ presarat cu imagini inteligent alese.
Si nu in ultimul rand, iti citesc, cu mult interes, comentariile zilei si pecele politice!
Felicitari, din tot sufletul!
lorelei
cred cã eşti mult prea risipitoare cu laude in ce mă priveşte. Ţi-am mai spus că frumuseţea stă în ochii tăi. Tu eşti minunată că percepi mesajul meu.
Mai departe, dă-mi voie să îţi scriu pe email.
Iti multumesc pentru scrisorile postate…pentru cateva minute am evadat din realitate…
Florina
ma bucur ca ai gasit aici o farima de frumos.
daca Nefericitul si Vesnicul Geniu ,slujitor al adevarului si al bunului morav,al dragostei de patrie,al Veronicai…a scris pentru ea si nu pentru cititori,violatori de ganduri,de patemi,de prosti si inculti, ca cel ce a postat aceste materiale,din nestiinta,din necuget,cu inima mare si stanca aprinsa din ceruri pe ea,de ce sa ne facem nemernici cu toti, ce inainte de noi au fost,ce dupa noi vor veni?
din respect pentru un suflet vesnic suferind doar adevar,va rog sa stergeti aceste materiale, ce nu ni se cuvin.gresim zilnic fara sa ne dam seama.Mihai din Romania,momentan sub arest domiciliar in Milano…
mihai
sper sa te eliberezi! Din arest si de angoase.
Exact ! Bine spus ! 😉
Monika
:-*
Eu am inteles ca ,de fapt,Mihai Eminescu a fost lovit cu o piatra in cap de un pacient internat in acelasi spital..
Nu am auzit asa ceva pina acum dar nu te contrazic.
Interesant ce ati postat aici ,cu ocazia asta am aflat multe lucruri despre Eminescu pe care nu le stiam , zvonuri si speculatii ,multumesc .
cititi si scrisorile Veronicai… eu cred ca l-a iubit foarte mult
krmen
cu mare plăcere!
Matyas
cred că şi-a dat seama că l-a iubit foarte mult abia după ce el plecase în stele.
:))) acu’ serios… el mi s-a parut destul de detasat uneori, inconstant, iar ea nu mai stia cum sa-i atraga atentia 🙂
Gabriela,
cred! Şi de aceea se dragostea cu unul si altul. Din cauza lui! 😦
:))) si el cu altele… din cauza ei 😦
Gabriela,
sunt om, deci inteleg „hirjonelile” lor. Totusi, nu ma intereseza care, cum, pe unde, cu cine si cu ce, ci ma intereseaza opera lor. A lui, este una titanica, a ei, colb. Cine ar fi stiut de poeta Veronica Micle daca nu exista el?! Mai mult, cine ar fi stiut de ea daca nu ar fi fost subiectul pasiunii lui transpusa in iamburi si trohee???
stiu ce spuneti, ma gandeam si eu la asta, numai ca acum, fiind vorba exclusiv despre povestea lor de dragoste, eu mi-am permis sa-mi exprim parerea vizavi de asta: cred ca ea l-a iubit mult si s-a chinuit mult, el insusi recunoscand ca nu a fost in stare sa pastreze singura fericire din viata lui, „eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic”. Si inca ceva: Eminescu nu ar fi putut iubi decat un suflet ales… Peste toate, ramane insa opera marelui scriitor si eu va multumesc ca mi-ati oferit ocazia de a cuprinde cu privirea si cu inima atata iubire si eleganta…
Gabriela
eu îţi mulţumesc că vizitezi micuţul meu blog.
Referitor la ceea ce ai scris, sunt perfect de acord cu tine. O inimă de poet arde mai intens sentimente. Poate de aceea creatorii, în general, au fost mai dedaţi femeilor, nu femeii!
Ce mai faceți domnule Rahoveanu. Că de când nu v-am văzut, multă vreme a trecut…
Marin
face ceea ce face aproximativ 90% dintre cetatenii acestei tari. Adica, aproape rau! 😦
Foarte interesant.O sa ma inspir de aici. 😀
Alexandra
să nu iei cu copy/paste, doar sa te inspiri, da? 🙂
De ce Veronica foloseste o prescurtare a numelui de familie?
Ma bucur ca mai sunt oameni ca voi in tara asta.Felicitari tuturor si mai ales celui ce a postat scrisorile!