Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 februarie 2009


taraf-clejani

  • Acum treizeci de ani 

Nici nu terminam bine de cântat „a venit vacanţa/cu trenul din Franţa” că părinţii mă făceau pachet, mă puneau la tren sau la rată şi mă trimiteau la bunici, într-un sat prăfuit şi pitit printre dealurile Teleormanului. Acum 30 de ani, acolo nu era operetă. O făceau ţăranii (Nici acum nu e! Dar nici ţăranii…) Cea mai frumoasă perioadă a anului era vara, până şi după postul Sfintei Mării, când se organizau nunţi. Nu era sâmbătă ori duminică lăsată de la Dumnezeu ca să nu răsune valea de nunţi. Din timp, viitorii miri luau nişte dulcegării făcute în casă, o sticlă de ţuică, una de vin, şi plecau  pe la rubedeniile din regiune ca să le invite, personal, la nuntă. Ţăranul avea mândria lui şi dacă nu i se duceau la uşã mirii sau socrii să îl cheme prin viu grai, nici că venea!

Astfel, evenimentele erau cunoscute de toată suflarea satului pentru că nimic nu circula mai repede decât vestea dusă din gură-n gură. În ziua nunţii, tot satul ieşea pe la porţi gură-cască să vadă trecerea alaiului de nuntaşi la împodobirea bradului, la puţul unde se uda, la aducerea naşilor cu lãutari sau la sfânta biserică. Seara, toată lumuliţa se strângea pe şanţurile din faţa bătăturii care găzduia cortul şi bârfea mirii, socrii şi mesenii, spărgea semninţe de floare cu ochii jinduind la bunătăţile cărate de alergători la cort şi vorbea despre problemele obştii, de pământ, ascultând muzicanţii.

Dar nimic nu stîrnea mai mult interesul satului decît nunţile la care erau arvuniţi lăutari din Clejani (citeşte aici), o comună aflată la aproximativ 1o kilometri de satul bunicilor, dacă o luai peste câmp. Muzicanţii îşi respectau renumele. Erau îmbrăcaţi modest şi curat, cu pălărie de fetru ca semn de nobleţe ţărănească. Unii purtau nişte ochelari de soare penibili, mari şi negri ca ochii de libelulă, pe care îi etalau cu mare fală şi pe care îi ştergeau cu grijă, în răstimpuri, de colbul săltat de mersul alaiului pe drum sau de tropăiala nuntaşilor. Alţii aveau pe degete inele coclite, meşteşugite dintru-n aliaj ştiut numai de ţigani „alchimişti”, costorarii.

Cu o vioară, două, un contrabas, un acordeon, o tobă, mai rar un instrument de suflat, toate jerpelite, zgâriate şi tocite, ţiganii cântau de tresăreau şi morţii ce odihneau în cimitirul din vârful dealului. Dar nimic nu mă fermeca mai mult ca ţambalul şi ţambalagiul. Sarabanda ciocănelelor badijonate cu aţă de bumbac la capete era hipnotică. Cu faţa schimonosită de efort, ţambalagiul se lăsa pe spate ca să cumpenească greutatea instrumentului legat de gât cu o curea lată din piele de bou, împodobită cu ciucuri roşii. Dădea din cap şi zâmbea în sinea lui de plăcerea cântatului în timp ce broboane mari de transpiraţie îi curgeau pe tâmple, izvorâte de sub pălăria cu boruri mici şi i se înnodau sub barbă. „Meseriaşul” mai avea o batistă pusă pe după gât ca să nu murdărească gulerul cămăşii, dar şi la îndemînă ca s-o arunce pe corzile ţambalului dacă melodia o cerea. Cu privire-ai sticloasă şi ireală pironea când  ici, când colo, lumea strânsă la mese sau în gura cortului, fără s-o vadă.

Vedeta incontestabilă era însă guristul, mereu „om”, nu femeie, care putea să cânte cu o voce piţigăiată şi puternică melodii vechi specifice Teleormanului. Era şi este foarte greu să poţi interpreta autentic acele cântece, cu răbufniri nervoase şi nişte glissando-uri inegalabile. Copilul din mine era impresionată în special de un anume cântăreţ. El scotea din gât nişte triluri inumane pe care le emitea numai prin tremurul guşei, bărbiei şi mărului lui Adam. Avea peste 50 de ani, iar dinţii din faţă îi erau din viplă şi sclipeau ca nichelul. În momentul în care deschidea gura în cântec şi-i tremurau maxilarele,  dantura îi scînteia metalic în reflexele de lumină ale soarelui sau, după caz, ale becurilor pîntecoase, de 100, agăţate în prăjinile cortului. Mi se părea a fi ceva fantastic!

Johnny Deep

  • Regăsirea

Era vara lui 2004. După o zi de plajă la Mamaia, am plecat cu un grup de prieteni să petrecem noaptea în restaurantul Hotelului Scandinavia(ulterior pus sub sechestru şi închis deoarece proprietarul său, Corneliu Iacubov, avea probleme cu justiţia). La un moment dat, în program au apărut doi bătrâni ai vechiului taraf din Clejani, împreună cu Viorica şi Ioniţă. Pe unul dintre bătrâni îl ştiam. Era lăutarul cu dinţii de viplă. Sfrijit, împuţinat la trup şi rămas o mînă de om, el nu mai putea sta prea mult în picioare şi cânta aşezat. La fel şi celălat, leat! Caruselul amintirilor s-a pus în mişcare şi am revăzut cu ochii minţii imagini din copilărie. Cei doi lăutari bătrâni au cântat alături de tinerii necunoscuţi mie la acea dată, entuziasmînd asistenţa care până atunci se lăfăia nepăsătoare în nişte fotolii enorme aşezate la mese, în jurul unei piscine luminate multicolor, în luxul aşezământului de 5 stele.

Viorica era îmbrăcată cu o rochie turcoaz, de material plastic, un jerse, mulată hidos pe trupu-i rubensian. La cap era legată cu o eşarfă de aceeaşi culoare, cu colţuri atîrnînde într-o parte. Ţinuta cântăreţei era  de un prost gust sublim, dar prestaţia muzicală a fost de excepţie. Melodiile bătrânilor fuseseră preluate de tinerii discipoli şi în definitiv, asta conta.  Ulterior, notorietatea cuplului Viorica şi Ioniţă din Clejani a crescut, iar cei doi au apărut la televiziunile comerciale, în spectacole, în localuri de fiţe şi petreceri private.

Acum o lună i-am reîntâlnit pe cei doi la Cazinou Victoria(Casa Vernescu). Cântau  în restaurant. L-am întrebat pe Ioniţă ce mai fac cei doi lăutari bătrâni. „S-au dus să cânte în Cer”, mi-a răspuns el filozofal. Recitalul susţinut de el şi Viorica nu mai avea aerul autentic de altădată. Muzicanţii tarafului aveau pălării cu boruri largi, ciocaţi lustruiţi „a jour”, cântau la instrumente moderne, electrice şi cu forme care aminteau de armele din Stars Warr.  Sclipiciul adus de parale făcuse uitată rochia din jerse şi pantofii scorojiţi. Acum, lăutarii de cazinou mixau vechile cântece. Mi s-a părut blasfemic! Iar copilul din mine a lăcrimat peste ani. Jelea că odată cu cei  doi bătrânei(Culai şi Gheorghe, care apar în filmuleţele de mai sus) a murit autenticul tarafului din Clejani.

  • Folclor, manea sau RMB?

Nu sunt un consumator de muzică populară, lăutărească sau de manele. Apreciez în schimb tot ceea ce înseamnă moştenirea culturală a neamului nostru, descrierea chiar muzicală a unui stil de viaţă deja dispărut. Zilele trecute vizitam blogul iuliamariani şi am găsit postat filmuleţul de mai jos.

Videoclipul, atât cât mă pricep, este bine realizat, are umor, iar vocile sunt minunate. Numai că am avut încă odată confirmarea că muzica lăutărească autentică a murit. Ţigănuşul  mucos care învăţa tainele viorii la umbra căruţei şi cânta melodiile străbunilor a fost înlocuit de tânăra cu limuzină şi pretenţii RMB.

    Bătrâni lăutari s-au simţit datori să lase moştenire lui Ioniţă şi Vioricăi tezaurul cultural teleormănean. Din nefericire, sclipiciul societăţii de consum şi parvenirea au îngropat această comoară. Pentru că actualii mesageri ai lăutarilor din Clejani s-au îmbogăţit, mă bucur. Dar pentru că folclorul autentic a mai sărăcit un pic, plâng!

taraf-clejani11

Read Full Post »