Cronica unei zile la palat

Radioul prinde viaţă deodată, programat să pornească la oră fixă. O voce în limba germană penetrează dureros liniştea camerei: “Aici, Deutsche Welle. E ora 9.” Printre draperiile învechite, grele şi de prost gust, vorba cuiva, se strecoară sfios o rază de soare care mângaie patul imens, cu baldachin. Brusc, mormanul care stătuse până atunci nemişcat în aşternuturile de satin începe să se mişte. Pilota este dată alene într-o parte şi de sub ea iese la iveală ditamai trupul. Ca în slow motion-urile de la TV, insul se trage spre marginea patului şi se aşează în capul oaselor. Picioarele îi cauta oarbe papucii de casă, negri, cazoni, din piele, ca cizmele Wehrmachtului. Unul dintre aceştia refuză să intre în picior şi o mişcare nefericită a calcâiului îl impinge sub pat. Mormăind nemulţumit, individul pune greoi un genunchi în pământ şi se uită după el în adâncul supatului. După ce a recuperate papucul rebel, omul avu impresia că printre păienjeni şi scame sclipeşte ceva. Se întinse pe burtă şi ajutat de alonja braţului trase obiectul sclipitor la lumină. Era o sticla de whisky, goală! O aruncă cât colo scârbit, şoptind ceva din care doar “mutter” a fost inteligibil. “Fantoma ex-ului se dă greu dusă de aici”, işi zise în gând, timp în care se ridică în picioare. Încălţat acum cu ambii papuci, el se îndreptă spre fereastă şi trase draperiile. Soarele dimineţii invadă camera imensă şi îi lumină pijamaua gri, de mătase, cu cruciuliţe ca nişte sfârleze imprimate din loc in loc, precum celor cu ursuleţi sau inimioare. În faţa ferestrei, cască adânc şi se freacă alene la prohab, apoi işi deschide larg braţele şi se întinde, trosnindu-şi oasele. Din cauza efortului scapă o băşinică. Îşi întoarce capul în stânga şi dreapta, privind fără să vadă, doar adulmecand cu plăcere si zâmbid mulţumit de sine. “Punct şi de la capăt”, îşi zise în gând. Uşor revigorat, revine lângă pat şi dezbracă bluza de pajama. Din reflex, o întinde spre spate ca şi cum un om nevăzut ar fi fost acolo sa i-o prindă, dar nu era! O aruncă pe jos, nemulţumit. Îşi scoase tacticos pantalonii pijamalei şi, ca regele, gol, se duce la toaletă. Aşezat pe tron, răsfoieşte ediţia de cu o zi în urmă a ziarului Deutsche Allemagne Zeitung căutând vreun articol despre el. Nimic! Nichts! Nothing! Abătut, îşi termină treaba pentru care s-a aşezat pe tron şi privind în pantecul vasului alb chipul i se însenină deodată. Trage apa cu un oarecare sentiment de mândrie, şoptindu-şi: „Camera lucrului bine făcut”.

După Bauernfrühstück (mic dejun), compus din pâine neagră, ochiuri, leberwurst, crenwurst, weisswurst şi ceai de Johannisbeere (coacăze), a intrat in biroul imens. Aşteptau la semnat doua mape cu documente, având post-it-uri lipite pe coperti:“Aviz pozitiv” şi “Aviz negativ”. Maha, lacheul, le citise, le pregatise, iar el nu trebuia decât să semneze. Numiri, decorări, demiteri, sute de hârţoage, doar Maha, lacheul, ştie ce şi cum. “Fără omul ăsta ce m-aş face eu?”, se întrebă retoric pe când semna şi semna şi semna… Ca primarul!
Termina într-un târziu şi se ridică din fotoliu. Deşi o mai făcuse de zeci de ori, începu un tur al imensului birou, privind pentru naiba ştie a câta oară tablourile de patrimoniu. După ce trecu pe lângă “Carul cu boi”, ochii-i care măturau pereţii se opriră la televizorul imens, parcă atunci văzându-l. Aparatul era deschis, dar avea sonorul oprit. Ca peştii într-un acvariu, cei de dincolo de ecran îşi mişcau buzele mute. Gesturile şi mimica lor îl distrară până când sub comicii involuntari a apărut o bandă galbenă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “Românii dezamăgiţi de preşedinte”. Tresări. “Alţi boi”, exclamă. Apucă telecomanda şi închise televizorul, dar străfulgerat de o idee îl redeschide. Apasă butoanele, intră în „Menu”, se duce în “Games” şi alege “Tenis”, jocul său preferat. Eliberează nasturele de la gulerul cămaşii, îşi suflecă mânecile, apucă joystick-ul şi caută în listă un tenismen virtual. Djokovic, nu! Federer, nu! Nadal, nada! Se decide greu. De la lista masculină trece la cea feminină. “Ah! Ştiu! Halep. Ea oricum nu mai bate pe nimeni în ultima perioadă, poate o înving şi eu”, îşi zise începând meciul virtual. Ţopăia de colo-colo, dând din mâină, lovind cu o rachetă imaginară, la vreo trei metri distantă de televizorul pe care se vedeau mingea, terenul de tenis şi adversarul virtual.
După vreo 30 de minute, năduşit şi roşu la faţă, se prăbuşi în fotoliu fără să fi terminat meciul. Schimbă iar televizorul din „Games” pe un post de ştiri. Premierul tocmai dă declaraţii în direct. Trece pe alt post de ştiri, dar e acelaşi personaj. La fel şi pe celelalte canale. Şeful Guvernului vorbeşte despre marile succese economice. Apăsă cu lehamite un buton al telecomenzii şi îi ia sonorul. Televizorului. „Măcar atât pot să fac”, îşi zise cu satisfacţia că a făcut mare bravadă. Mai privi câteva secunde, amuzat, mimica premierului, şi se gândea că acesta i-ar fi chiar simpatic dacă nu i-ar trimite din când în când, instituţional, o „to do list”.

Trezit din reverie, constată că trebuie să facă un duş, să se schimbe, ca să fie pregătit pentru masa de prânz. Gândi pofticios la fasolea cu ciolan comandată şi la o halba mare de bere, aburită. Era epuizat după dimineaţa plină pe care a avut-o. Se ridică oftând greu şi o luă agale spre apartament repetând “Şase saşi în şase saci”, ca să lucreze şi la dicţie. Păi, unde vrăjeală nu e,nimic nu e!

Uşa biroului se deschide brusc şi el intră în birou. Se rezemă cu spatele de capitonajul acestei, prin interior, şi râgâi din rărunchi. „Gutes Mittagessen!”(bun prânzul) Poate că ar mai fi stat aşa, râgâind, dacă soneria unuia dintre telefoanele aşezate pe masă nu-l deranja.
-Vă caută Alina, îi zise o voce de bărbat, probabil a lui Maha, lacheul. Plânge. Ce-i spun?
-Da-mi-o! ordonă scurt.
-Bună ziua! Iertaţi-mă că vă deranjez, se auzi deodată o voce de femeie vorbind printre sughiţuri.
-Alinuţa, tu nu mă deranjezi niciodată. Ce s-a-ntâmplat?
-Nu-i mai suport pe nesimţiţii ăştia de la Putere. Nişte mârlani nesuferiţi, buni numai de miştouri. Ştiţi ce mi-a zis unul azi-dimineaţă?
-Ce ţi-a zis? lălăi el.
-Că dacă-i fac un sex oral îmi dă nişte cercei. Sunt frumoşi, o să mi-i vedeţi la urechi când ne întâlnim.
-Alinuţa, nu mai pune şi tu la suflet. Ştii că sunt aroganţi! Racolări aţi mai făcut, semnături aţi mai strâns? se interesă el.
-Nimic! Merge prost.
-Spune-le şi tu că e de ochii lumii, de caterincă. Hai, linişteşte-te! Să porţi cerceii sănătoasă! Acum, te las că am treabă, o concedie el trântind receptorul în furcă. „Warum Gans”, şopti în liniştea încăperii. Reverberaţiile nu se stinseseră bine că acelaşi telefon sună din nou.
-Vă caută Vasile, se auzi iar Maha-lacheul.
-Ce vrea?
-E supărat, vorbeşte repede şi nu prea înţeleg. Desluşesc greu ce spune şi când vorbeşte normal, vă daţi seama acum! N-am înţeles decât ginere, familie, că se ajunge la el, că alta a fost înţelegerea…Ce-i spun?
– Că nu sunt! Că am o primire, ceva, găseşti tu. Trânti din nou receptorul în furcă, exclamând: Să mă mai lase!
Avea nevoie de puţină relaxare, aşa că deschise calculatorul şi intră pe Facebook. „Ce avem noi aici?”, se întrebă satisfăcut de numărul înca mare de „prieteni” şi „like”. „Băieţii lucrează din greu, mă ţin sus, nu scad”, surâse în barbă, dar faţa i se schimonosea pe măsură ce spicuia din comentariile postate pe pagina sa. „V-am votat, am stat în ploaie zece ore cu toată familia şi acum suntem foarte dezamăgiţi”, scria cineva. „Ne-aţi păcălit, aţi făcut un blat ordinar”, scria altcineva. „Ghinion!”, rosti el în gând, zâmbind malefic, „Curat ghinion!”.

Sictirit, se lăţi în fotoliu, rezemă capul de tetieră şi închise ochii. Să fi stat aşa un minut, o oră, nici el nu ştia. Ar mai fi trândăvit şi acum dacă un alt telefon, ăla negru despre al cărui al treilea buton, Gott bewahre!, vorbea ex-ul, n-ar fi sunat pătrunzător. Ridică receptorul precipitat şi o voce de femeie îi năvăli timpanul. Vorbea calm dar răspicat, în germană, Sări în picioare asudând. Bâguia doar din când în cand: “Ja”, “Nicht”, “Ich verstehe”, „”Jawohl”, “So werde ich”. Într-un final, parcă schiţând un salut, rosti cu toţi bojogii: Auf Wiedersehen! Lebe mein Kommandeur! Se prăbuşi iar în fotoliu, plin de gânduri. Nici nu se recompune bine că telefonul negru, cu butonul ăla blestemat, al treilea, sună din nou. O voce de bărbat turuia ceva în română. Nu apuca să spună decât “Da”, “Nu”, “Sigur”, “Aşa facem”. După vreo cinci minute convorbirea a luat sfârşit, iar el se scălâmbăi către peretele din faţa sa: Pisicuţul! Miau, miau, miau miau! Miau, miau, miau, miau! Un pisoiaş.
Lumina amurgului abia mai pâlpâia peste grădina palatului. Auzi voci pe aleea care-i trece pe sub fereastră şi curios, pitit după perdele, privi afară. Câţiva tineri gălăgioşi se plimbau însoţiţi de Doamna, îşi făceau selfie şi grupy, râdeau. Îşi aduse aminte cum erau ei când s-au cunoscut, tot liceeni. Ochii îi căzură pe picioarele ieşite generos de sub tivul fustei oprit mai sus de genuchi. “Gute frau!”, exclamă, propunându-şi ca diseară s-o viziteze. Visul umed îi se întrerupse brusc. Un cuc începu să cânte strident, ieşit printr-o uşiţă a ceasului vechi agăţat pe perete. Era 18:30. „Fick dich mit Kuckuck”(Ţi-ai dracu’ cu cucu vostru). Apucă furios cucul de ouă, adică cele două bile care atârnă cu lănţucuri sub ceas, şi smulse căsuţa din perete cu un urlet. De alături, Maha, lacheul, năvăli în încăpere, speriat.

– Nu mai vreau nimic care să-mi amintească de ex-ul. Cuc, sticle goale, bileţele galbene, chiloţi roz, chiştoace, păr pubian, nimic, dar nimic, nimic, nimic! Nichts! Sie verstehen?
– Ich verstand, mein Kommandeur, pocni Maha din călcâie, milităros.
Lacheul adună spărturile de pe jos, inclusiv cucul iţit pe uşiţă, împins afară de u resort care încă îl mai făcea să se bălăngăne, ca o pasăre în agonie.

Înainte să părăsească încăperea, Maha îl anunţă că cina e pregătită şi îi ceru permisiunea să dea drumul personalului acasă şi să plece şi el. I-a aprobat din cap, tăcut şi încă desfigurat de nervi. Azi vorbise deja prea mult. Zgomotul de voci, de uşi trântite şi de motoare turate îi mai sâcâiră un pic auzul, apoi o liniştete desăvârşită se aşeză în jur, ca o zăpadă proaspătă. Un miros de cârnaţi bavarezi îi excită simţul olfactiv şi îi confirmă că cina e gata. O foame venită de nicăieri îl pocni neaşteptat obligându-l să se îndrepte către sufragerie, lucrând, ca de obicei, la dicţie: “Şase şaşi în sase saci! Saşe şaşi în şaşe… Mein Gott! Ce zi obositoare!”
După ce savură îndelung cina, intră în apartamentul său, se dezbrăcă şi se duse la duş. “Deuschland uber alles” se auzea el cântând, prin uşa băii. La scurt timp, roşu ca racul, ieşi infofolit într-un halat pufos de prosop. Luă de pe pat pijamaua cu sfârleze aşezată frumos la o margine, se îmbrăcă tacticos şi ascultă atent. Linişte! O luă tip-til pe holul întunecos spre apartamentul Doamnei. Ajuns în faţa uşii văzu legat de clanţă un centimetru de croitorie. “Ups! E cu croitorul. Nu vrea să fie deranjată. E modistă, cochetă, are nevoie de aşa ceva”, gândi el. Chicoteli înabuşite străbăteau capitonajul uşii. “Damă sensibilă! Se gâdilă când îi ia ăla măsură”, îşi zise abătut şi se întoarse în camera. Se lungi în pat, trase pilota peste el şi se bucură de mângâierea satinului. Întins pe spate desfăcu braţele, întinzându-şi oasele. O băşinică scăpă sfioasă în aşternuturi. Cufundă uşor vârful nasului sub pilotă, adulmecând, plin de mulţumire de sine. “Ce zi grea!” îşi zise. O zi foarte obositoare! Între două băşini…

Gute Nacht! Süße Träume!

Sfârşit

(Acest text e un pamflet. Persoanele şi întâmplările nu au vreo legătură cu realitatea şi orice asemănare cu personaje sau fapte cunoscute este pur întâmplătoare)

® Crin, între a fi şi a nu fi

După ce şi-a anunţat demisia din fruntea Senatului, Crin s-a aşezat în sală, nu a mai mers la prezidiu. O fotografie surprinsă de Andreea Alexandru de la MEDIAFAX este foarte sugestivă. Nervii i-au luat-o înaintea minţii! În două săptămîni, Antonescu a pierdut totul. Puterea Executivă(atît cît îi mai lăsase Ponta din ea) şi puterea politică(din preşedinte al Senatului şi al doilea om în stat, cu birou, secretare, expunere mediatică etc)a rămas un simplu senator. În plus, aude din ce în ce mai acut hîrjiitul tocilei care ascute hangerele, în PNL. Nu s-a văzut la TV, dar imediat după ce a anunţat că demisionează, fostul ministru al Sănătăţii(propus la Finanţe) s-a dus la el cu o falcă-n cer şi una-n pămînt. Ce i-a reproşat acesta? „Ce să fie? Un fleac. Ne-ai ciuruit!”.

Pe de altă parte, anunţarea demisiei în acel moment poate fi speculată politic. Atenţia întregii opinii publice era aţintită spre şedinţa Parlamentului. Taberele strigau „Demisia”, fiecare cerîndu-i-o altei persoane. Antonescu şi-a dat-o, în aplauzele parlamentarilor Puterii. Ponta, nu, în huiduielile Opoziţiei. Ce o să înţeleagă electoratul USL? Pe cine va aprecia după această mişcare? Cine-i mai bărbat şi cine-i mai deştept? Numai timpul o va dovedi şi adevăratele sondaje de opinie.

Cînd Crin Antonescu a ieşit din sala de şedinţă, eram acolo. Jurnaliştii l-au înconjurat dorind să-i smulgă o declaraţie. El era împietrit, desfigurat, mai galben la faţă decît glodul de ceară. „Vreau să trec!”, a răspuns el noianul de întrebări adresate de nişte jurnalişti turbaţi şi din ce în ce mai mulţi, veniţi în meserie peste noapte, din stradă. Avalanşa de întrebări a continuat imperturbabilă. „Lăsaţi-mă să trec!”, a îngăimat Crin, livid, cu lehamite şi glas sfîrşit. Marea de microfoane, camere, reportofoane şi trupuri s-a despicat sub un toiag biblic imaginar, şi într-o tăcere lăsată ca prin farmec. „Fiarele” presei au simţit şi ele tulburarea profundă a celui care, cu o oră, două, în urmă, le răspunsese jovial la toate întrebările. 

Antonescu a trecut şi dus a fost! S-a pierdut în profunzimea unui hol imens care leagă Camera Deputaţilor de Senat. Altădată, lingăii partidului se strîngeau în jurul său ca muştele la…stup. Acum, fostul şef al USL, fostul preşedinte al Senatului, dar încă actualul şef al PNL, nu mai era însoţit nici măcar de zgomotul paşilor reverberat între pereţii de marmură. Glorie şi decădere!
Fotografia de mai sus, chipul său livid şi imposibilitatea de a îngăima două vorbe jurnaliştilor m-au făcut să cred că Crin Antonescu nu şi-a premeditat mişcarea. Ulterior, Cristina Pocora mi-a confirmat asta. Am înţeles că Crin a fost din nou, şi din nou, şi din nou victima propriei isterii. Izbucnirile necontrolate, erupţiile de orgoliu, istericalele androgene l-au costat enorm. A aflat şie el asta. Ieri. A cîta oară?

În zilele următoare vom afla dacă Antonescu poate să treacă peste toate acestea şi să revină. Un om puternic, care se vrea conducător de ţară, trebuie să aibă combustia necesară de a reveni şi de a controla PNL cu mînă de fier, adică să fie iarăşi ce-a fost, ba mai mult decît atît, ca să-l parafrazez pe Petru Rareş. Acum, omul şi liderul politic Crin Antonescu se află la o răscruce a existenţei sale. Sper că a aflat şi el asta, aşa cum şi noi vrem să aflăm dacă va alege drumul cel bun. Prima oară!

®Telespectatoru…Seducătoru

Azi, pe la 15,30, zappam! La RTV şi Antena3 nu mai pot privi de mult şi de…silă! Fac o paranteză! Mă întîlnesc, zilnic, cu jurnalişti şi cameramani care lucrează la aceste oficine. Toţi îmi spun că sunt scîrbiţi de ceea ce se întîmplă şi ce li se cere să facă, dar nu pot zice ceva pentru că sunt daţi afară şi nu au unde să se ducă. Iar pe liderii politici pe care, obligaţi de şefi, îi tămîiază azi, îi urăsc sincer şi mult mai mult decît pe Băsescu sau pe ceilalţi politicieni! De aceea, chiar fac un apel cu această ocazie, să nu se confunde jurnaliştii simpli, care-şi fac treaba în mod corect şi pe bani puţini, cu otrepele plătite gras, care sunt moderatori sau analişti. Închid paranteza.

Cum zappam eu aşa, ajung şi la RTV. Televiziune de ştiri. Ţara are un guvern dezintegrat şi alianţa aflată la putere traversează un scandal imens. Populaţia abia supravieţuieşte, banii ţării sunt risipiţi în patru zări, clientelei politice, sportivii de la Olimpiada de iarnă sunt eliminaţi că nu au echipament, alţii dezertează la adversari, bătrînii mor la cozi, corupţii sunt trataţi cu sfioşenie, facturile la utilităţi au crescut ca Făt-Frumos, drumurile deszăpezite de Dumnezeu s-au umplut de gropi, ce să mai spun, peste tot e un dezastru! Ce prezintă televiziunea de ştiri „oficială”? O temă arzătoare pentru poporul român. O ţingăncuşă a fost răpidă de Ahmed Fermecătoru! Vizionare plăcută, popor atrofiat!

® Prostuţul meu animal

Aveam un pui de pisică. I-am zis Sisi, gîndind că va veni la mine şi atunci cînd aş fi strigat: Pis! Pis!Pis! Atît m-a dus mintea! Frumoasă, drăgăstoasă, jucăuşa. Am iubit-o mult şi cred că o mai iubesc şi azi. O credeam deşteaptă, dar timpul m-a făcut să aflu că nu era chiar aşa. Pe stradă sunt vreo 5 cîini maidanezi, iar pe doi dintre ei i-am crescut de mici. Mă ascultă, aleargă spre mine cînd mă văd, sunt ca şi ai mei. Odată cu apariţia Sisinei în viaţa mea, au devenit geloşi. Cînd ieşeam în faţa porţii să le dau mîncare sau să mă joc cu ei, Sisi stătea printre picioarele mele şi privea dulăii sfidător. Maidanezi se uitau la ea fix şi îi simţeam încordaţi. Doar prezenţa mea îii oprea să n-o sfîşie. Scena se repeta mereu. Cînd ieşeam la poartă, Sisi venea repede şi ea, jucîndu-se periculos. Cu coada ridicată şi privirea şmecheroasă, se uita superior la dulăi. Eu vorbeam cu ea între patru ochi şi îi spuneam să nu îndrăznească să părăsească teritoriul curţii că e în primejdie.

Timpul a trecut şi, astă-toamnă, cînd abia se lăsase întunericul, mă relaxam pe terasă. Deodată, din mijlocul drumului, au răzbătut pînă la mine un miorlăit disperat şi o mîrîială feroce. Am fugit cît am putut de repede, dar era prea tîrziu. Cînd m-au văzut, cîinii au fugit care-ncotro vinovaţi, iar Sisi zăcea în mijlocul drumului plină de sînge. O sfîrtecaseră! În acea noapte a şi murit. Biata Sisi căzuse victimă proprie-i superficialităţ, a fandoselii şi a prea-marii încrederi în forţele proprii.

Cînd Antonescu a ieşit cu Johannis la televizor, am fost printre puţinii care nu au considerat mişcarea ca fiind una de şah sau genială. Plin de sine, îmbătat de laude după ce inteligenţa i-a fost tămîiată de analişti, colegi de partid, jurnalişti şi chiar duşmani politici, Crin se plimba cu coada pe sus pe sub ochii urîcioşi ai PSD-ului, savurînd drogat mîrîielile molcome ale acestuia. „Sigur că Johannis e un cîştig pentru Guvern!” Sigur că îl vrem vicepremier!”. spunea fiara ce părea adormită. Azi, mişcarea făcută de Ponta(Daniel Constantin, vicepremier), l-a găsit total nepregătit pe sărmanul Antonescu, anesteziat de dulceaţa prea-plinului de el. Iar şleahta de securisto-comunişti l-a sfîrtecat, lăsîndu-l în praful drumului. Şi ăsta e doar începutul. Fie că va accepta propunerea USD, fie că nu, liderul PNL are numai de pierdut. Prea mîndru şi sigur de el, narcisischoolic, acesta nu a pus mare preţ pe setea de sînge şi viclenia balaurului ce părea adormit.

După Sisi voi lăcrima mereu. După Crin Antonescu, niciodată!

® La mulţi ani!

Urmăritorilor acestui blog, prieteni, neprieteni şi…indifernţi, le urez să aibă parte de tot binele pe care şi-l doresc!

La mulţi ani!

® Un dar cinic

      Explozia din blocul amplasat în centrul oraşului Călăraşi a cauzat decesul unei persoane, rănirea altor şase şi distrugerea parţială a câtorva apartamente. Acum, când scriu aceste rînduri, în România au loc incendii, accidente rutiere sau alte evenimente nefericite care se soldeazâ cu mult mai multe victime şi pagube materiale. Atunci, de ce se face atîta tam-tam cu privire la explozia dintr-o scară de bloc din Călăraşi? Păi, ai să vedem cine sunt beneficiarii acestei mediatizări excesive:

1. Televiziunile, de sărbători, duc lipsă de subiecte. Forfota din magazine, ce şi cum să bei şi să mănînci de sărbători, cîţi îmbuibaţi fără măsură şi beţivi ajung la spital, horoscop, meteo sunt subiectele pe care acestea le rulează prin faţa ochilor telespectatorilor, într-un perpetuum mobile plictisitor. De aceea, un eveniment ca cel de la Călăraşi vine ca o mană cerească pentru mass-media într-un asemenea vid informaţional.

2. Unde există o mediatizare excesivă apar şi politicieni, cei care vor să profite de aceasta pentru a cîştiga voturi. În opinia mea, principalii beneficiari ai unei astfel de situaţii nefericite sunt cei care apar la TV ca să ne arate că muncesc, deşi cei care au obligaţia primară de a rezolva problema nu sunt depăşiţi de situaţie. Din nefericire, unii nu scapa şansa de a-şi face campanie electorală de pe urma unor tragedii, mai ales dacă acestea se produc în perioada sărbătorilor, adică atunci cînd românaşul este liber, stă cu mecla la TV, cu sarmaua-n buze, cu vinul de surcică în pahar şi căinează conducătorul iubit care munceşte, săracul!, pentru binele poporului chiar şi-n ziua de Crăciun. Fără cravată, cu mînecile suflecate, între două şpriţuri, guvernanţii fac celule de criză, dau declaraţii, promit ajutoare şi îşi pun masca durerii pe chip. 

Vreau să fiu bine înţeles, în plan personal şi poate chiar local, ceea ce s-a întîmplat la Călăraşi este o tragedie, dar cei chemaţi să rezolve situaţia sunt primarul şi prefectul locului, firma de gaz, asigurările, nu premierul sau bugetul statului. La nivel naţional, disipat şi nu concentrat într-o scară de bloc, se produc tragedii cu mult mai multe victime şi pagube materiale, în mod permanent. Pentru astea de ce nu se face celulă de criză? De ce nu face şeful Guvernului conferinţă de presă şi nu promite ajutoare? Simplu! Pentru că acele tragedii nu beneficiază de atenţia sporită a presei, televiziunile nu au care de reportaj la faţa locului timp de trei zile, poporanii-electori nu sunt liberi şi cu ochii-n TV, deci nu aduc voturi la alegeri.

De aceea, consider că unele întîmplări pe care ni le rezervă viaţa sunt tragedii doar pentru unii, iar pentru alţii, ”daruri”! Cinice, e drept!

® O organizare de neuitat

Organizare de neuitat

Azi am fost la Palatul Parlamentului unde s-a desfăşurat Forumul economic China-ECE. Nu vreau să fac referire la rezultatul discuţiilor pentru că nu vreau să distrug visele umede ale unor colegi de breaslă care au orgasme multiple de cînd au auzit că s-au semnat contracte de miliarde de dolari SUA. Nu numai că nu au înţeles că s-au semnat nişte hărtii doar cu valoare „igenică”, ci n-au înţeles măcar(şi văd pe la TV-uri) că sunt miliarde de DOLARI SUA, nu de euro. O minimă cultură economică le-ar spune că economia Chinei se raportează(încă) la USD, adică moneda SUA.

Dacă de rezultatele forumului nu doresc să vorbesc, de organizare trebuie s-o fac!. Nu vreau să folosesc epitete, ci las cititorii/privitorii să-şi facă propria impresie.

Ca să beneficiezi de o cască pentru a înţelege ce spun vorbitorii într-o limbă străină ţie, trebuia să laşi tehnicienilor un act de identitate: buletin, carte de identitate sau paşaport. În sală erau peste 500 de persoane, iar acestea au intrat în posesia căştilor pe rînd, precum au venit. În schimb, la final, participanţii au plecat deodată. E uşor de imaginat că înapoierea căştilor şi recuperarea actului de identitate lăsat gaj a fost un calvar. Dacă în dialog cu participanţii sloveni, slovaci, sîrbi, maghiari, polonezi bulgari etc. tehnicienii s-au mai descurcat, în cea cu chinezii a fost mai greu. Cine ar putea găsi imediat, în vreo treizeci de cutii cu buletine şi paşapoarte, un act de identitate al chinezului Ping Pong Tronc? În primul rînd, este greu de înţeles ce spune respectivul, fonetic fiind aproape imposibil să-i desluşeşti numele. În al doilea rînd, să afli în noianul de paşapoarte pe cel căutat e aceeaşi provocare cu căutarea acului în carul cu fîn. Să nu pierdem din vedere faptul că documentele sunt scrise predominant cu literele în care s-a exprimat Confucius. De aceea, cînd bieţii tehnicieni răspunzători de căşti au fost dovediţi de „marea galbenă” şi lumea şi-a pierdut răbdarei, participanţii au fost lăsaţi să-şi găsească singuri actele. E uşor de imaginat ce-a urmat! O bulibăşeală mare cît forumul economic! Am fost la multe summit-uri pe glob, dar să fii considerat din start un potenţial hoţ care-şi strecoară în paporniţă nişte amărîte de căşti, numai în România mi s-a întîmplat! Poate pentru că hoţul strigă hoţul!

Pentru că organizatorii nu au oferit nici măcar o apă, o cafea sau un ceai, participanţii au fost nevoiţi să le cumpere de la un chioşculeţ care funcţionează în mod curent pe acel palier în Palatul Parlamentului. Coada din fotografie este mai expesivă decît ale mele o mie de cuvinte!

Şi, cu iertare de la dumneavoastră, mai spun că ceva similar se putea întîlni şi la WC-urile(doar) cu două cabine alocate fiecărui sex. Fotografii nu am făcut pentru că mi-ar fi fost greu să explic, la o adică, prididiţilor, de ce imortalizez o coadă de oameni cu faţa schimonosită de nevoi!

® Cei dragi

         Newsalcoolicii sau cei care prin „pedeapsa” serviciului trebuie sã se uite mult la TV au observat cã în plan mediatic a mai apãrut o sintagmã: „cei dragi”! Dupã deci, decât, vorbim despre, efectiv şi alte ticuri lingvistice pe care le-am mai amintit anterior, iată-l şi pe acesta! 

Axa asigurări te invită să-i asiguri pe cei dragi. Eongaz îţi încălzeşte ogeacul unde stai cu cei dragi. Dormeo îţi sugerează să iei o saltea cadou de sărbători pentru cei dragi. Mai este şi o agenţie de turism(îmi scapă numele) care îţi oferă destinaţii de vis unde să pleci cu cei dragi.

Mă opresc aici, deşi exemplele pot continua, dar mă aştept ca să apară această expresie şi în jurnalele de ştiri sau în promo făcute pentru emisiuni. Cum ar fi? „Premierul şi vicepremierul, cei dragi nouă, vin azi la emisiunea lui Ics”, am putea auzi la nişte televiziuni. Sau, „Preşedintele şi Boc, cei dragi nouă, vin la emisiunea lui Igrec”, am auzi la altele.

Oriunde ar fi, oriunde aş auzi, „cei dragi” îmi sunt dragi ca sarea-n ochi!

® Linii şi marţuri

       Pe strada mea, cînd încă mai respira aerul dulce de mahala bucureşteană, era o pereche de i se dusese buhul: Maria, fata coanei Lenuţa Sîrboaica, şi Nicu al nu şţiu cui, venit măgar de închiriat la casa socrilor. Maria, croitoreasă la domiciliu, era minionă, zveltă, brunetă, cu părul ca fundu’ tuciului şi ochii de tăciune. Nicu era meseriaş cu „firmă” în cartier, dar nu mai ştiu în ce domeniu şi nici cum arăta. Ea, focoasă şi rea de gură, era iute la mînie şi se aprinde din te miri ce(neam de sîrbi, deh!). El, mut şi cam molîu, nu ieşea de sub papucul nevesti-sii, dar era om de caracter şi nedeprins la viciile lumii.

Oameni aşezaţi, gospodari, nu ştia lumea cum merge casa lor. O singură dambla aveau:: jocul de table. Cum mari posibilităţi de distracţie nu erau la acea vreme, seara, cînd îşi termina treaba fiecare, mai jucau şi ei o tablă. Ce făceau, ce-ntorceau, cum dădeau cu babaroasele începea cearta. Tartora era Maria. Ofticoasă, sărea cu gura ai rea a ei pe bietul om. Nicu răbda ce răbda, dar cînd i se umplea paharul mutului, răbufnea. Se suduiau, se bălăcăreau, se ameninţau cu divorţul şi invariabil spărgeau tablele cu toporul şi le dădeau foc. La propriu! Ori în curte, dacă era vară, ori le vîrau în sobă, iarna. După ce nu-şi mai vorbeau o zi, două, pacea se reaşeza pe nesimţite, ca praful, peste căsnicia Mariei Sîrboaicei. Cei doi soţi se jurau că nu mai cumpără table vreodată şi se blestemau dacă mai pun mîna pe zaruri.

Timpul trece şi vindecă amintirile urîte. Fără Suleyman Magnificul, fără Noră pentru mama, fără trompete televizate, Maria şi Nicu făceau menage a trois cu plictiseala. Şi-uite-aşa, recidivau! Deodată îi vedeai că trec pe stradă cu o cutie de table nou-nouţă, luată de la meşterii populari din Obor. Nicu o ţinea fălos sub un braţ, iar de braţul celălalt era agăţată Maria. Mergeau cu paşi grăbiţi de parcă le frigea pămîntul sub pingele. Îi simţeai că tremură de nerăbdare să ajungă acasă, să aşeze pulurile şi să dea drumul la zaruri. Dar nu trecea mai mult de o săptămînă şi scandalul izbucnea din nou.

Maria Sîrboaicei şi Nicu trăiesc şi azi. Se apropie de 90 de ani şi locuiesc în Cartierul Cotroceni. Nu am aflat niciodată ce le plăcea mai mult: să joace table sau să se certe. Dacă Dumnezeu îi mai rabdă pe faţa Pămîntului este posibil să aflu. Sau poate e mai bine să rămînă secretul lor şi lumea să nu ştie vreodată!

Azi, la conferinţa de presă de la USL, parcă am văzut că Victor Ponta şi Crin Antonescu tocmai îşi luaseră o cutie nouă. De table!

® Monstrul care ne face bine

O frezã puţin mai mică decît cea care a săpat tunelul pe sub Canalul Mînecii, dintre Franţa şi Marea Britanie, a ajuns, azi, în prima staţie a noului tronson de metrou Dr. Taberei, la Orizont. Cînd imensul utilaj a spart peretele a fost senzaţional! Zgomot, praf, jeturi de apă, un miros greu de talpa iadului, sfărîmături de pamînt şi beton, toate mestecate de dinţii imenşi ai frezei, s-au năpustit spre noi, deodată, prin peretele staţiei. Pînă şi premierul a ţinut să imortalizeze momentul, filmînd cu telefonul ronţăiala monstrul hulpav. „Ar fi scary dacă nu am şti la ce asistăm”, a zis Ponta. iar şeful de la Astaldi, un italiano vero, i-a şoptit ministresei Ramona Mănescu :”Sunt emoţionat!

Consider că am asistat la o clipă (hai să nu-i zic istorică!) de referinţă. Sunt 13 astfel de „cârtiţe” în lume, iar una dintre ele zgîrmă Bucureştiul pe dedesubt. Nu e puţin lucru! Trăim într-o lume a contrastelor. În subsol, o minune a civilizaţiei contemporane, deasupra câini şi excremetele lor, gropi şi gunoaie, înjurături şofereşti şi scandaluri, găinari şi hoţi cu gulere albe, vînzări de copii şi trupuri nurlii, corupţie şi golăneală de partid, sărăcie şi spolială de stat, lupte politice sterile, toate tumori pentru sănătatea ţării.

Din fericire, se mai întîmplă şi evenimente destinate binelui social. La 2000 de ani după ce nişte romani au construit primele poduri şi drumuri din piatră în Dacia, alţi romani  construiesc (printre)primele linii de metrou.

Din păcate, acum, ca şi atunci, populaţia autohtonă le asigură acestora doar entertainment-ul!