Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘reportaj’


 

Am ajuns la Cernavodă odată cu lăsarea întunericului şi, dacă o minte sucită nu schimba sensul săgeţii unui indicator, reuşeam să găsesc ieşirea spre Cochirleni fără să mă învîrtesc aiurea prin sensul giratoriu situat la terminarea tronsonului de autostradă. Într-un final, am părăsit şoseaua care ducea la Constanţa şi am virat la dreapta. Goneam nebun prin noapte, pe dealurile Dunării. După cîţiva km, ajuns într-un vîrf de colină, am oprit la chemarea naturii. Umane. În cele cîteva minute de „reverie” m-am bucurat de liniştea acelei nopţi calde şi înstelate de septembrie, de foşnetul vegetaţiei şi cîntecul greierilor. Deşi fluviul nu se vedea, simţeam mirosul apei adus de vînt. Odată rezolvată mica problemă, am continuat drumul. Pe la 21:00 am intrat în Cochirleni. „Localitate pescărească”, scrie pe un panou pus de primărie. Mi-aduc aminte că astă-vară, cînd am mai trecut prin Cochirleni, am căutat o cherhana, o pensiune, un loc unde să pot mînca un borş pescăresc şi o saramură de crap. Nu am găsit nici măcar o coadă de baboi prăjit. Acum, e beznă. Pe uliţe, ţipenie de om. Bufetul din centrul comunei pare singurul loc cu semne de viaţă. Probabil că încă se mai discută, la una mică, miracolul trãit de un consătean(vezi aici), un adevărat supravieţuitor. Parcurg în viteză sărăcia acelor locuri, zgîlţîit de gropile din asfalt. E sinistru. Casele şi gardurile dărăpănate şi becurile palide care luminează ici şi colo îţi crează o imagine a dezolării. După o „agrafă”, în apropiere de Rasova, de-a curmezişul drumului este oprită o cotigă. Noroc că  încetinisem din cauza virajului periculos, altfel o spulberam. Un copilandru era ghemuit în cutia de lemn şi ţinea în mînă frînghiile cu care strunea măgarul. Un alt băiat stătea pe vine în mijlocul şoselei şi  împungea cu un ciomag un arici făcut ghem. Tinerii îmi fac loc pentru a trece, iar eu le strig fără să deschid geamul: „Lăsaţi, mă, animalul în pace!”. Cînd ne-am intersectat privirile, cel care chinuia ariciul s-a uitat la mine mîndru de descoperirea lui. „Cum or fi văzut ghemul de ace, negru, în bezna asta?!”, m-am întrebat, gîndind că băieţandrii nu aveau nici felinar, nici lanternă. Probabil că au văzul nocturn  dezvoltat, o condiţie de supravieţuire ca să poţi bracona pe Dunăre. Îmi continui drumul şi după cîteva sute de metri văd un alt arici, dar ceva mai mic. E mort. O parte din viscerele lui sunt împrăştiate pe asfalt. Îl căinez şi îmi vin în minte pasajele care subtraversează autostrăzile lumii civilizate, construite  pentru ca sălbăticiunile să poată trece fără a fi strivite de roţile maşinilor. La noi, fiarele trebuie să se adapteze ca să supravieţuiască. Ca şi oamenii. Intru în Vlahii. Beznă, sărăcie, dezolare, pustiu. Agitaţie, doar la birt! În lumina chioară a unui bec, apuc să văd cîţiva bărbaţi aşezaţi la două mese înghesuite într-o chicinetă. În faţa bufetului, la marginea drumului, o femeie joacă. Are în jur de 50 de ani, părul foarte scurt şi faţa roşie, buhăită, care trădează etilismul. Cu mîna stîngă închină o sticlă cu băutură în timp ce cu mîna dreaptă pocneşte din degete deasupra capului. Se bălăngăne cînd pe un picior, cînd pe altul într-un echilibru precar. Încetinesc prudent, de frică să nu cadă în faţa maşinii. Pentru că şi eu ascultam muzică la sistemul audio al automobilului, nu am auzit melodia pe care femeia dansa şi de aceea părea că ea se mişcă aritmic, straniu. Mi-am adus aminte de dansul piticului din Twin Peaks.

Străbat Aliman(localitatea natală a lui Dan Spătaru), Floriile, Ion Corvin, sate înşirate pe drumul îngust, plin de serpentine, prost asfaltat şi semnalizat, care urcă şi coboară. Într-o culme, un ins paşte în noapte cîteva capre, pe marginea drumului. Coarnele ascuţite sunt desenate cu smoală pe cerul nopţii şi dacă unele animale, albe, n-ar fi strălucit în lumina farurilor, aş fi crezut că omul păştea o turmă de draci.

Las în urmă dealurile care încătuşează albia fluviului, iar la intersecţia şoselei Călăraşi-Constanţa, netedă ca-n palmă, virez la stînga. Modul în care arată localităţile îmi spune că pe aici lumea este ceva mai înstărită. Parcurg Adamclisi, Cobadin, Osmancea, Mereni cu viteză mare, grăbit de telefoanele primite. Prietenii care mă aşteptau la masă deveniseră nerăbdători. Se apropia miezul nopţii şi pustiul devenea şi mai pustiu. Techirghiol, Eforie Nord… Ajung la malul mării unde sezonul estival încă mai agoniza. Chiar şi aşa, luminiţele colorate, reclamele, şoseaua impecabilă, feţele şi hainele oamenilor mă fac să cred că drumul printre nuci, pe care goneam nebuneşte, m-a trecut într-o altă lume. Bezna, hainele ponosite, privirile uşor cretinoide, sărăcia care lucea în noapte, disperarea prezentului şi incertidudinea viitorului rămăseseră într-un timp trecut. Pe ultimii kilometri, mi-am amintit că pe Discovery este un tip, Bear Grylls, care a cutreierat cele mai inospialiere locuri de pe Pămînt pentru a arăta tehnici de supravieţuire(a ajuns şi în Transilvania, prilej cu care a mîncat excremente de urs). Gîndeam că el ar trebui să stea, nu o zi două, ci  măcar un an, în multe locuri din România, să vieţuiească alături de localnici. Aşa ar demonstra că ştie cu adevărat tehnicile de supravieţuire. Asemeni românilor!

Read Full Post »


Am părăsit Bucureştiul pe la ora 19:00 şi mai avem combustibil pentru 41 de km. „Alimentez pe autostradă”, mi-am zis pe cînd mergeam întovărăşit de Dîmboviţa spre ieşirea din oraş. Trec de tîrgul de maşini Vitan şi rulez peste viteza legală, grăbit. Pînă să ajung la Centură, mă izbeşte, la început timid, apoi violent, un miros de celulă animală intrată în putrefacţie. „E vreun leş de cîine aruncat în boscheţii de pe esplanada rîului”, am gîndit, apăsînd şi mai mult acceleraţia din dorinţa de a depăşi zona. Dar, nu! Duhoarea putreziciunii s-a accentuat devenind de un insuportabil vecin cu paroxismul. Sunt nevoit să frînez. E un Stop la o trecere de cale ferată. În faţa mea, o coloană de vreo 10 autoturisme şi camioane aşteaptă să se înscrie pe Şoseaua de Centură. Văd în dreapta o staţie RATB şi cîteva persoane care aşteptă autobuzul. „Vai, lor”, i-am căinat, crezînd că sunt înnebuniţi la rîndul lor de mirosul putreziciunii. Peste ei, printre arbuşti, am zărit părţi dintr-o clădire de culoarea sîngelui închegat, pe care scria „Protan S.A.”.  Atunci mi-am dat seama care este sursa poluării: unitatea de ardere a resturilor şi cadavrelor animale. Oamenii aceia, dar şi alţii pe care îi vedeam prin curtea societăţii, lucrau acolo. Inspirarea „aromei” de cadavru intra în fişa postului, iar lor li se părea firesc. Oare ce salariu au acei amărîţi care mînuiesc moartea? Unde te poate duce disperarea, grija traiului zilnic, încît să lucrezi în asemenea loc? Recunosc, sunt un individ pentru care mirosul este foarte important, poate chiar uşor exagerat, şi 5 minute, cît am stat în acea duhoare, simţeam că înnebunesc. Am luat aromatizorul automobilului şi mi-am băgat în nări ulei aromat, simţurile mele fiind excitate de un amalgam de mirosuri anti-tabac, gunoi şi cadaverice

Pe cîmpul dintre Protan şi groapa de gunoi Glina, se vedeau vreo şase blocuri de locuit, cu 10-12 etaje, noi. „Trebuie să fii un investitor nebun ca să faci cvartale într-o asemenea locaţie, dar şi mai nebun ca să îţi cumper apartament într-un bloc situat între Protan şi groapa de gunoi. Or fi locuinţe repartizate gratuit?!”, îmi ziceam în timp ce mergeam către A2. Cît de disperat trebuie să fii încît să locuieşti într-un asemenea loc? Îmi imaginez un anunţ publicitar: „Vînd apartament confort 1 sporit, supermodernizat, la marginea oraşului, situat în zonă rezidenţială între Protan şi Groapa de gunoi Glina”. Zîmbesc în gînd, amar! Îmi amintesc că tot în acea zonă se construieşte staţia de epurare a apei menajere, Bucureştiul fiind singura capitală europeană care încă nu are aşa ceva. Există o Dîmboviţă (să-i zicem, curată) care se vede şi alta canal colector, care curge pe sub prima. „Dîmboviţa apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce” se uneşte cu Dîmboviţa apă dulce, cin’ te bea precis se duce, tot lîngă Glina. În prezent, ceea ce lăsăm în urma noastră la baie, bucătărie, WC etc. ajunge în Dîmboviţa, apoi în Argeş, Dunăre şi Marea Neagră. Civilizaţie? În momentul în care se va finaliza staţia de epurare, Dîmboviţa murdară va fi filtrată de dejecţii şi apoi unificată cu apa curată a rîului. Dar, pînă atunci, cînd facem baie pe Litoral să nu uităm că o picătură din apa mării este apa noastră menajeră.

Am ieşit pe A2 fãrã sã alimentez la un Lukoil de pe Centurã. Speram să găsesc un punct de oprire ca să aerisesc maşina, să fumez o ţigară ca să mă liniştesc şi să alimentez. Rulam nerăbdător cu 140-150 km/h. Mai aveam carburant pentru 30 km. Scrutam orizontul luminat de amurgul lăptos şi nu zăream nicio benzinărie. „Please refuel”, m-ă anunţa, din cînd în cînd, computerul de bord. Bornele kilometrice zburau pe lîngă mine dar încă nu zăream niciun indiciu că ar urma vreo benzinărie. Cînd a început să pîlpîie şi becul indicator, demult aprins, am intrat într-o uşoară panică. La km 36 am ajuns la o variantă care ducea spre Fundulea. Am ieşit de pe A2 şi, după vreo 5 km am ajuns la o benzinărie din localitate. Cu inima venită la loc, am reintrat pe autostradă şi mi-am continuat drumul spre Litoral. Prima benzinărie am întîlnit-o la km 49, apoi punctele de alimentare se succed la distanţe foarte scurte. Probabil, investitorii consideră că nu sunt nebuni care să plece din Bucureşti cu rezervorul gol. Ei, bine, uite că sunt!

(va urma)

Read Full Post »


sarbi

    Aseară, am văzut modul huliganic în care a acţionat grupul suporterilor sârbi la meciul România-Serbia, disputat la Constanţa(citeşte aici). Comportamentul acestora m-a surprins neplăcut având în vedere că România (şi Italia) sunt singurele state membre ale UE care susţin cu tărie ţara lor pe drumul integrării europene. Preşedintele sărb, Boris Tadici, prezent la meci alături de Traian Băsescu, a avut eleganţa să ceară scuze românilor pentru comportamentul conaţionalilor săi. 

   Văzând scenele de pe stadion m-a dus gândul la  vizita pe care am întreprins-o la Belgrad, în toamna anului trecut. Postez mai jos o notă de călătorie scrisă atunci, ce conţine impresiile mele pe care intenţionam să le încredinţez doar caietului meu de memorii. (…) citeşte mai departe >>>

Read Full Post »