Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poezie’

® Cenuşiu


 

cer

Vă recomand să nu citiţi aceste rînduri. Alături de celelalte chestii bune, dar interzise, pot dăuna sănătăţii…mintale. Părăsiţi pagina înainte de a afla că am o stare de toată scîrba. De vreo două săptămîni m-a cuprins urîtul. În jurul meu văd doar tonuri de gri-şobolan. Viaţa-mi cenuşie metabolizează sub un cer la fel de cenuşiu. Nici orizontul nu pare a fi vopsit în altă culoare. Ca un naufragiat, mă zbat să supravieţuiesc în această mare de cenuşiu care îşi zbuciumă valurile împrejuru-mi. Uneori, sleit de puteri, înghit o gură, două de apă printre dinţii încleştaţi, iar cenuşiul intră în mine, cucerindu-mă. Dau haotic din mîini şi din neuroni, încercînd să supravieţuiesc. Sau nu?! Duşmanii să nu se bucure prematur acolo, în găurile lor, unde amalgamează roz, bleu, galben, violet, alb, purpuriu, auriu şi urzesc gri, după o alchimie a răului doar de ei ştiută. Doamne fereşte, nu am de gînd să mă sinucid! Doar constat! Constat şi recitesc poezii triste pe care le-am scris odată. Una o ofer lecturii voastre. Dacă n-aţi părăsit pagina, pierzîndu-vă în cenuşiul care ne înconjoară!

****************************

Înmormântare
E iarnă şi rece în cenuşiu amurg,
La fel de rece trupul ce zace în coşciug,
Prin fum de tămâie şi aburi de ceară,
Bocetul sparge acord de fanfară,
Iar negrul se-adună în cântare de popă,
Când moartea în viaţă mai face-o sincopă.

Oameni ce sunt, plâng omul ce a fost,
Plâng rudele, plâng, alţii plâng fără rost,
Şi voci cer în Cer iertarea-n păcat,
Când dricul porneşte pe uliţi de sat,
Dulăi latră-n curţi mârâind prin uluci,
Foşnesc haine, frunţi, sub închinare de cruci.

Cernit, alaiul saltă în mers valuri de colb,
Din pomi flămând se aude un croncănit de corb.
Cortegiul se opreşte la fiece răscruce,
Pe margini curioşii scad anii de pe cruce,
Copii se-mbrâncesc cătând prin praf bănuţi,
Zvârliţi de doi bărbaţi neraşi, trişti şi tăcuţi.

Din turla agăţată de cerul de granit,
Din ce în ce mai tare se-aude dăngănit,
Un clopot bate rar un timp ireversibil,
Doar mortul de pe dric rămâne impasibil,
În schimb, suflarea vie vibrând neliniştită,
Miroase moartea-n aer şi carnea putrezită.

Într-un final, defunctul ajunge la altar,
Bărbaţi îl duc pe umeri spre ultimul hotar,
Şi reci cum sunt pe ziduri doar sfinţii zugrăviţi,
Ţârcovnicul şi popa ţin slujba sictiriţi,
Şi încă mai răsună cuvinte din Prohod,
Când pe lângă coşciug trec umbre din norod.

Şi aplecaţi spre mort îi mormăie în taină,
Îl pupă pe obraji, îi bagă bani în haină,
Îi spun la revedere, îi jură neuitare,
Apoi cortegiul pleacă cu bocet pe cărare,
Tăind lan des de cruci spre groapa nou săpată,
Unde cioclii aşteaptă proptiţi în lopată.

Dumnezeu să-l ierte! zic unii către sus,
A fost ce-a fost, zic alţii, dar uite că s-a dus!
La mort, o babă-i trage cearceaful peste chip,
Groparii pun capacul, ia un ciocan un tip,
Şi-nfiorat aude tot omul încă viu,
Un zgomot sec de cuie bătute în sicriu.

Iar cei rămaşi afară îşi despletesc destinul,
Merg unii la pomană, alţii-şi doresc căminul,
Cu paşi grăbiţi, prin poartă, din cimitir se scurg,
Dar încă-aud pământul cum cade pe coşciug,
Şi-n mintea lor se-ntreabă captivi unei idei,
Dacă-au scăpat de mort sau el scăpă de ei.

Alexandru

 

 

Read Full Post »




E seara de Crăciun. Pomul de iarnă licăreşte, e cald, ar trebui să plec, în zona Rucăr, la cabana unor prieteni unde sunt aşteptat(dar nu-mi vine), ascult Sirenia. Am o stare de tristeţe care, pentru cei care mă cunosc, ar părea nejustificată. Totuşi, munca asiduuă din ultimele luni, cu incidentul de ieri, din Parlament, picat exact ca o bomboană pe colivă, anumite probleme stresante în plan personal, mohorala societăţii româneşti, precum şi dezastrul pe care maeştrii butaforiei încearcă să îl creeze în jurul nostru, un adevărat mit al peşterii platonian, deci toate acestea, nu puteau să nu-şi lase amprenta asuprea unui suflet pe care eu mi-l cred(încă) sensibil.

Ascultînd gotic metal şi refugiat în propriul „EU”, am recitit nişte poezii personale mai vechi. Astfel, am descoperit una care, deşi nu mi se pare reuşită, o consider potrivită momentului şi stării mele. De aceea, o postez mai jos cu speranţa că angoasele mele sunt necontaminante.  

      În noaptea de Crăciun

 În noaptea de Crăciun e zumzet de petreceri

Miasme de mâncăruri, şampanie şi vin,

Voi vă distraţi, eu nu, în miile de treceri

Ofer cadouri lumii şi mie-mi dau suspin.

 

Plecat prin iarnă sunt la uşi ca să colind

Daruri să pun sub brazi împodobiţi cu stele

Şi-aud în urmă râset şi oamenii iubind. 

Când mă pierd în noapte cu dorurile mele.

 

Aş vrea, dar fericit acum nu pot să fiu

Şi am rămas stingher deşi am fost cu voi

Acum sunt Moş Crăciun, dar sper ca mai târziu

Să dau titulatura primită înapoi.

 

Şi în secunda primă a Nopţii de Lumină,

Când amorezi în braţe cu patimă s-or strânge

De lacrimi barba dalbă o să îmi fie plină.

Iar eu, trist Moş Crăciun, însingurat, voi plânge!

 

Sărbători fericite!

Read Full Post »