Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 octombrie 2011


        Deşi mulţi dintre voi aşteptau continuarea relatării călătoriei în China, azi am să povestesc o scurtã incursiune, de patru zile, în Franţa. Ufff! Posibilitatea de a împărtăşi la timp impresiile diferitelor călătorii este inferioară vitezei mele de deplasare. O săptămînă petrecută la Sulina, între mare şi Deltă, gustul unui păstrăv sălbatic, nu crescut în păstrăvărie, savurat în Gorj, drumul parcurs printre norii Transalpinei şi, iată acum, vizita în Franţa, sunt stavile în calea intenţiei mele de a continua povestea despre ţara lui Lao Tze şi Mao Tze. Promit că în urletul viscolului iernii, de la gura şemineului, în tovărăşia unui vin fiert, am să vă destăinuiesc totul de-a fir a păr!

************* 

Pliant cu afisul festivalului si premiile acordate participantilor

     Invitaţia de a participa la o conferinţă în Franţa, la Saint-Just le Martel, mi-a fost făcută într-o dimineaţă, pe neaşteptate. Un bun amic m-a sunat şi m-a întrebat dacă doresc să particip la a XXX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Caricatură şi Desen de Presă, eveniment în marja căruia urma să aibă loc şi conferinţa „Le nouvelles menaces contre la liberte de la presse en Europe”. Toate spezele călătoriei, adică transport, cazare şi masă, erau suportate de organizatori. Propunerea m-a bucurat şi onorat, dar în aceeaşi măsură m-a pus pe gînduri. I-am mulţumit din suflet prietenului care s-a gîndit la mine şi m-am pregătit psihic pentru vizita în necunoscut.

Aeroportul Charles de Gaulle, Paris

    În dimineaţa zilei de 5 octombrie, am ajuns la noul terminal(abia inaugurat de primul-ministru) al aeroportului Henri Coandă. Deşi forţele poliţieneşti îşi făceau simţită prezenţa în mod ostentativ, mutrele dubioase ale unor indivizi care se ocupă cu transportul la negru, cu schimbul valutar sau cu cine ştie ce alte ilegalităţi, te agresau vizual. „Degeaba ne punem instalaţii aeroportuare moderne dacă nu trimitem la gunoi, odată cu aparatura uzată, şi metehnele de găinari”, mi-am zis în gînd, timp în care înfruntam cu privirea ochii de viezure ai unui meclean ciudat care-şi făcea veacul prin sala de aşteptare. Cînd pe tabela electronicã s-a afişat ghişeul unde trebuia sã fac check-in-ul, m-am prezentat cu cele cîteva referinţe numerice pe care mi le-au trimis organizatorii pe email şi pe care le tipărisem de pe internet. Am dat operatoarei cartea de identitate şi după o scurtă verificare am primit biletul pentru avionul de Paris. “Unde a ajuns puterea internetului”, m-am mirat în gînd, timp în care mă îndreptam spre zona de îmbarcare. Agale, am trecut în revistă barurile, exchange-urile şi duty-free-urile din zona aşa zis liberă. Haiducie! Preţurile depăşeau cu 20%-30% pe cele din oraş. Dar să dau un exemplu! O pîinică tăiată în două din care se întrezăreau o frunză de salată veştejită şi cîteva urme de salam, şuncă sau somon, oxidate pe margini din cauza vechimii, costa  între 25 şi 35 de RON. Nu mai vorbesc de parfumuri, băuturi sau haine! Iar dacă doreai să schimbi dolari(asta am reţinut), cursul era de 2.75 la vînzare, comparativ cu aproape 3.00 în oraş. Dacă nu aş fi adept necondiţionat al economiei de piaţă aş spune că e hoţie. Aşa, zic că prost nu e cine cere, ci cel care dă!

     Pînă la îmbarcarea în aeronavã am mai stat vreo 15 minute în zona de aşteptare. Din nefericire, nu m-am plictisit! Trei cupluri, unul mai tînăr, celelalte trecute bine de a doua tinereţe, încercau cu greu să-şi potolească progeniturile din urlat. Bebeluşii umpleau cu plînsetele lor spaţiul generos al terminalului care avea o acusticã demnă de o sală de operã. Atunci nu bãnuiam cã acele scîncete nevinovate erau doar preludiu unor orãcãituri care aveau să mă însoţească pînă la Paris. Întovărăşit de bocete, am parcurs burduful care lega clădirea de aeronavă, un Airbus 318. Avionul, deşi arăta ca o rată de provincie, se prezenta mult mai bine faţă de altele, mi-a spus colega mea de scaun, o poliţistă din Suceava, navetistă între România şi Occident, a cărei sarcină de serviciu e “relaţia cu NATO”.

Sala de aşteptare a gării TGV Charles de Gaulle, Paris

     Zborul a fost destul de lin, la 12.000 de metri şi cu 900 km pe oră, iar după 2 ore şi 45 de minute am aterizat pe Aeroportul Charles de Gaulle. Mi-am luat bagajul şi am zbughit-o spre Gara Charles de Gaulle. Prin culoare din marmură, oţel şi sticlă, păşind alert pe trotuare cu benzi rulante şi indicatoare pe care le-ar înţelege şi un prost care-i curg balele din gură, eu, un provincial al Occidentului, am reuşit să ajung în 10 minute la staţia TGV-urilor. Trebuia să intru rapid în posesia biletelor pentru trenul care urma să mă ducă în scurt timp la Potiers, precum şi pentru cursa regionala care mă ducea de la Poatiers la Limoges, punctul terminus al călătoriei mele. “Bine că francezii au aeroportul în aceeaşi clădire cu gara şi nu unul hăis şi alta cea”, mi-am zis, gîndind că între Otopeni şi Gara de Nord sunt 17 km şi zeci de ani de civilizaţie.

Sosirea TGV(în partea de sus a fotografiei se poate observa sala de aşteptare

      Urmărind suita de indicatoare am ajuns într-o sală imensă(ca să nu spun open-space) străjuită de o duzină de hardughii care aveau încastrate cititoare de carduri şi monitoare. Scot din buzunar hîrtia pe care o printasem de pe internet, introduc nişte cifre şi litere, apăs zonele indicate pe ecran şi intestinele maşinăriei încep să bolborosească pînă cînd, din măruntaiele drăcoveniei, ies sub nasul meu două bilete. Mă minunez din nou de modul în care tehnica intră pe zi ce trece tot mai mult în viaţa noastră. Am rămas privind cu religiozitate spre tăblăriiile forfotitoare prin faţa cărora se preumblau persoane de diverse vîrste, culori, religii, talii şi vestimentaţii. Fiecare îşi alegea traseul, trenul, introducea cardul şi pîntecul hidrei zăngănitoare îi făta biletele dorite. Aparate de acest fel am zărit în toate gările prin care am trecut, fie din goana trenului, fie cu pasul. Mă gîndeam la ţara mea, la băbuţele care încă îşi mai ţin banii înnodaţi între colţurile batistei, la tinerii (semi)analfabeţi, la reduşii mintal, la descreieraţii care sparg, lovesc şi rup telefoanele publice, la sălbaticii care distrug locurile amenajate în staţiile de transport şi orice mai stă noaptea pe străzile noastre, la poporul semieducat, semicivilizat, aproape dezumanizat din care provin. Am realizat că mutra vînzătorului de bilete, oricît ar fi ea de demodată, mofluză, plictisită şi ciufută nu va dispărea prea curînd din peisajul socio-profesional românesc.

Platforma folosită pentru îmbarcarea unei persoane aflate în cărucior

    Odată ce am rezolvat problema biletelor, un vag miros de friptură mi-a îndreptat atenţia către restaurantul situat într-o laterală a staţiei TGV. Pentru un kebab cu cartofi prăjiţi şi o sticlă de Fanta am plătit 6,30 euro(26 de lei). La Charles de Gaulle 2, Paris, o mîncare consistentă, caldă şi un suc costa mai puţin decît un sandwich amărît şi expirat de la Otopeni, Bucureşti. Nu-i aşa că e frumos în ţara mea?  După ce mi-am potolit şoriceii din stomac, am revenit în faţa tabelei electronice pe care era deja afişat trenul meu, ora plecării, semnele  care arată că garnitura are vagon restaurant şi locuri destinate persoanele în cărucior. În schimb, nu era precizat peronul. Linia la care veneau trenurile se afişa cu maximum 12-15 minute înainte de ora plecării. Aşa s-a întîmplat şi cu TGV-ul care urma să plece spre Toulouse, via Poatiers. Pînă să fie anunţat peronul mă întrebam unde se află liniile pentru că din sala imensă în care eram nu se vedeau şine şi nici nu se auzea zgomot de tren. “Cînd afişează numărul peronului mă iau şi eu după ceilalţj călători”, mi-am zis. Cu exact 15 minute înainte de ora plecării pe ecranul uriaş apare cifra mult aşteptată: 5. Febril, m-am alăturat celorlalte persoane care şi-au luat bagajele şi s-au îndreptat grăbite către ieşirea marcată cu cifra indicată, 5. O scară rulantă te ducea în jos, exact la peron, iar în capul ei era un aparat în care trebuia să îţi validezi biletul. Atunci am înţeles de ce nu erau afişate cu mult timp înainte liniile unde urmau să vină TGV-urile. Peroanele erau chiar sub sala imensă în care stătusem pînă atunci şi ajungeai la ele în maximum 2 minute. În scurt timp a apărut TGV-ul şi am identificat vagonul de clasa I unde aveam loc. Nu am putut urca imediat deoarece însoţitorul unei persoane în cărucior solicitase platforma hidraulică prevăzută pentru asemenea cazuri. Ceilalţi pasageri au aşteptat cuminţi, fără ochi daţi peste cap şi priviri de superioritate. Chiar dacă s-ar fi putut, nimeni nu a încercat să se strecoare pe uşă, în vagon, pînă ce personalul căilor ferate a fixat şi apoi luat, platforma. Acei oameni, ori erau civilizaţi, ori nu se grăbeau să-şi ocupe locurile în vagon, ori nu se credeau mai ciumeţi decît ceilalţi pămînteni. Gîndul mi-a fugit iar către ţara mea dragă şi mă întrebam cum se urcă în trenurile noastre persoanele aflate în cărucior!

   La ora fixată TGV-ul s-a pus în mişcare pe nesimţite. După o perioadă de mers prin tunel lumina zilei a inundat vagonul. Pe geam încă se mai vedea în depărtare aeroportul Charles de Gaulle, precum şi avioane care veneau la aterizare sau abia decolaseră. Cîte trei, patru în acelaşi timp, mereu! Persoanele din jurul meu citeau, scriau sau se înfigeau mai bine în scaunele imense de piele ca să aţipească un pic. Cîţiva aşezaseră laptopuri pe măsuţele din faţa lor şi lucrau sau se uitau la filme. Telefoanele erau puse pe «silent» şi dacă cineva era apelat, ieşea să vorbească în zona dintre vagoane. Afişe postate ici, colo, reprezentau stilizat un telefon adormit şi te invitau să respecţi liniştea celorlalţi, iar francezii chiar se conformau. Gîndul mi-a zburat din nou spre România. La noi, cînd mergi cu trenul, autobuzul sau metroul eşti pus la curent cu ce mai fac mamiţica, ma’mare, tuşa Caliope, ăla bătrînu’, afli cît a luat Fãnel la BAC, pe unde o mai arde Sisi, cu cine şi prin ce loc…!

Limoges, Piaţa Catedralei St. Martial

   Decorul a zburat ca vîntul pe la geamurile TGV-ului şi după două ore am ajuns la Poitiers. Pînă la plecarea cursei regionale am avut timp să beau o cafea pe terasa unui bar de tip „pierde trenul”, situat peste drum de gară. Mîngîiat de soarele blînd al unei amiezi de toamnă, cîteva zeci de minute m-am lăsat învăluit de aerul patriarhal al locului. Într-un tîrziu, m-am smuls cu greu din împletitura scaunului terasei, nu înainte de a prinde o bancnotă de 5 euro, contravaloarea consumaţiei(o cafea şi o apă au costat 4,20 euro) în clipsul mapei în care mi-a fost adusă nota de plată. Tîrîind anevoie trolerul după mine şi ajuns la marginea trotuarului m-am oprit pentru că un autobuz de transport în comun tocmai se apropia. Deşi nu era trecere de pietoni, şoferul a oprit ditamai maşina şi mi-a făcut semn să traversez. Din cauza uluielii, nu am făcut-o. Şoferul a repetat gestul de această dată făcîndu-l mai larg, dar şi mai energic. Am traversat cu pas alert, mirat de gestul acelui om şi în minte mi-au venit zecile de accidente în care românaşii mei îşi ucid compatrioţii pe trecerea de pietoni. Ce diferenţă!

Limoges, Piata mare a orasului vechi - C;ãdirea din centru imaginii are ferestrele si personaje din cadrul lor picatate. In spate se vede turnul gotic al Catedralei St. Etienne

    M-am îmbarcat în trenul regional care era deja tras în staţie şi în scurt timp am plecat către Liomoges. Garnitura de clasa 2 era la fel de curată şi de silenţioasă ca cea a TGV-ului, iar cei cîţiva pasageri, la fel de civilizaţi. Scaunele erau dintr-un burete catifealat mov. La fel de mov era şi mocheta. Da, aţi citit bine ! Pe jos era o mochetă fără pată, fără hîrtii, fără scuipaţi uscaţi şi fără găuri lăsate de chiştoace stinse pe ea. Pe un ecran electronic pus la capătul vagonului se derulau informaţii despre destinaţia trenului şi succesiunea staţiilor. Nu doar electronic, ci şi fizic, gările provinciei franceze Vienne se derulau rapid pe sub ochii mei. La fel orăşelele, satele, pădurile şi pajiştile nesfîrşite pe care vaci şi oi păşteau în lumina lăptoasă a unui orizont pregătit să cadă-n amurg. Casele aranjate cu gust, unele cu ziduri şi garduri din piatră, se piteau de priviri curioase printre flori multicolore şi copaci cu frunze vopsite de toamnă. Fie că erau înţepenite în lunci, fie că abia stăteau agăţate pe steie stîncoase, clădirile şi împrejmuirile lor emanau bunăstare şi bun gust. Omul sfinţeşte locul, se spune pe la noi, prin ţara în care majoritatea gardurilor şi caselor din multe zone rurale sunt dărăpănate şi gata-gata să cadă peste proprietari. Din fericire, propietarii se feresc de asemenea accidente pentru că stau mai mult în cîrciuma satului.

În TGV

 Am ajuns la Limoges odată cu înserarea şi, ieşit în stradă, am rămas vrăjit de frumuseţea gării, un edificiu arte nouveu ridicat între anii 1924-1929. Faima acestei clădiri a fost dată la vremea respectivă de faptul că era construită peste liniile de cale ferată, 10 la număr. În 1998, domul central care adăpostea birourile operative şi sala de aşteptare, a luat foc, ceea ce a produs mare neplăcere locuitorilor. De aceea, autorităţile au decis reconstrucţia gării după planurile iniţiale.

Gara din Limoges, vedere laterală

     Lasînd în urmă fărîma de istorie, am plecat agale către Janne D’Arc, hotelul la care aveam rezervare, situat la mică distanţă de gară. Amenajat în stil clasic, e foarte curat şi are un aer primitor. După ce am făcut un duş şi am schimbat hainele purtate pe drum, m-am îndreptat către restaurantul Le Versailles, loc în care eram aşteptat de către persoanele care m–au invitat în Franţa. Fondat în 1932 şi situat în inima oraşului vechi, restaurantul este considerat a fi cel mai select din Limoges şi locul în care se pot servi anumite delicatese culinare.

Gara Limoges, vedere de la geamul hotelului Jeanne D'Arc

   Întîlnirea cu organizatorii şi unii dintre participanţii la conferinţă a decurs firesc, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mii de ani. În franceză şi engleză, 10 oameni din 6 ţări şi-au spus impresii de pe drum şi au stabilit strategia pentru a doua zi. Totul s-a împletit de minune cu buchetul floral al vinului roşu sec de Noisy. Printre vorbe, am trimis pe calea gîtului vreo două pahare burtoase, pline de un roşu sîngeriu, ca să vestească stomacului iminentă sosire a unui foie gras a la maison, frămîntat ca la mama lui, menit să aştearnă în negura pîntecului meu un pat de savoare pe care să adoarmă brochette-le de boeuf Limousin, prea-pline de must şi de parfumul legumelor tomnatice perpelite pe grătar. După ce m-am desfătat cu alchimia bucatelor franţuzeşti, pînă la sosirea parfait-ului glacé passion-citron am stins fierbinţeala fripturii de vită limonese cu alt pahar de vin, tot roşu şi atît de sec încît dinţii s-au sterpezit ca prin farmec. Doar aroma răcoroasă şi grăsimea parfaitului au mai adus ceva mîngîiere limbii, vindecînd-o de tirania asprului merlot de Noasy.

Restaurantul Le Versailles

      După desert, oboseala drumului şi greutatea burţii ne-au gonit către hotel. Deşi nu venise miezul nopţii, oraşul era aproape pustiu. O linişte nefirească stăpînea străduţele vechi de sute de ani, flancate de case  la fel de bătrîne, pline de istorie şi penumbre. În scurt timp am ajuns la hotel. Cu ultimele puteri trag cuvertura de pe patul imens şi mă prăbuşesc în albul mătăsos al aşternuturilor franceze, la mii de kilometri de cenuşiul românesc.

"Vedeta" meniului este pulpa de vitã feliatã în bucãti de 30 de mm si care cîntãresc aproximativ 1,5 kg. Halca este friptã la foc viu asa încît mijlocul sã-i musteascã în sînge. Apoi, ospãtarul o transeazã pe ghiridon, lîngã masã, si începe prin a-i scoate din centru bucata de os al coapsei pe care o aseazã pe farfurie.

************************

Vãcuta-mascotã întîmpinã încã de la intrare vizitatorii salonului si are la gît foarfeca si tricolorul francez folosite la inaugurare

     A doua zi, dis de dimineaţă, am plecat către Saint-Just le Martel, o localitate situată la 20 de kilometri de Limoges. Deşi este o comună cu 2.500 de locuitori, aici are loc, anual. un festival internaţional de caricatură şi desen de presă. Primarul este un om de toată isprava şi comunitatea pe care o păstoreşte se mîndreşte cu găzduirea acestei manifestări. Locuitorii din Saint-Just le Martel beneficiază de condiţii de viaţă şi studiu compatibile mediului urban, au o sală de sport modernă, teren de fotbal cu nocturnă, două săli de festivităţi şi un imens spaţiu expoziţional. Voluntari din sat roboteau neremuneraţi pentru buna desfăşurare a festivalului. Sute de copii, adolescenţi şi maturi vizitau expoziţia(intrarea era 6 euro), cumpărau diverse suveniruri dedicate temei, se fotografiau cu mascota festivalului(vaca) prezentă peste tot şi în diverse ipostaze, comentau lucrările şi se amuzau.  O zonă a simezelor era dedicată unor desene şi caricaturi deocheate. Interesul şi amuzamentul adolescenţilor creşteau atunci cînd aceştia treceau prin faţa lucrărilor. Băieţii se manifestau zgomotos, iar fetele şuşoteau timid între ele.

Unele caricaturi erau deocheate. De exemplu, acestea din imagine. Domnii din stînga în loc de nas au penisuri, iar doamna exasperatã vrea sã i-o ridice respectivului cu baloane.

    Printre caricaturiştii străini care au expus la salon am găsit şi un român, Alex, iar lucrările lui le puteţi vedea în fotografia alăturată. Tema aleasă: neintrarea în spaţiul Schengen.

Acestea sunt "ouãle de aur" ale (necunoscutu)lui Alex. Nu am sã înteleg vreodatã de ce vrem sã ne facem de kko în faţa strãinilor cu orice prilej. Cã suntem rãmaşi de cãruţă ştim, dar de ce să strigăm asta şi in inima Europei? Defectele politicienilor români sau ale omului, in general, ofereau caricaturistului român suficiente subiecte. Hai sã rţdem de ţara noastra aici, între noi, dar nu şi în faţa străinilor!

   Înce mă priveşte, am participat la discuţiile unei mese rotunde care s-au concentrat pe libertatea presei şi ingerinţele politicului. În  prezentarea mea am descris situaţia existentă în România şi faptul că presa este folosită în obţinerea unor poziţii politice şi economice avantajoase. De aceea, pentru anumite trusturi de presă nu contează adevărul şi sincera informare a oamenilor, ci atingerea scopului urmărit de patron sau, le-am spus eu celor prezenţi. La finalul cuvîntării mi s-a părut că am fost aplaudat pentru ceea ce am spus şi nu pentru că am terminat de vorbit. Un cuplu de pensionari chiar a venit să mă felicite, să mă încurajeze în activitate. „Să aveţi forţă ca să vă luptaţi pi să nu vă lăsaţi”, mi-au zis ei, asociindu-ma, cred, imaginii jurnaliştilor francezi asupra cărora administraţia Sarkozy face mari presiuni politice. Alături de mine au mai prezentat puncte de vedere reprezentanţi ai Franţei, Marii Britanii, Portugaliei, Spaniei, Poloniei, Bulgariei şi Germaniei. Remarcabil dintre vorbitorii a fost celebrul caricaturist francez Plantu. Cu umor şi desene făcute în timp real pe o tabletă conectată la un retroproiector, acesta a radiografiat acid viaţa politică franceză şi a criticat agresiunea asupra libertăţii presei, dar şi asupra libertăţilor individuale, care se exercită în Siria, Libia şi Iran. La final, am schimbat cîteva cuvinte cu Plantu şi acesta mi-a spus că a fost în România de cîteva ori pentru a-l vizita pe bunul său prieten, caricaturistul Mihai Stănescu.

Organizatorii, invitatii si expertii europeni

   Am plecat din Saint-Just le Martel la ceasul înserării, după o ploaie torenţială care a regenerat pătura de verdeaţă întinsă pe dealurile molcome, umplînd-o de miresme. Revenit la hotel, am poposit cît să fac un duş şi să-mi schimb hainele, apoi am ieşit în oraş, pentru a cina. Organizatorii mă aşteptau la un alt restaurant renumit al Limogesului: Chez Francois.

Hala oraşului(un fel de Bucur-Obor, infinit mai civilizat)

   Patronul restaurantului, Alphonse, merge în fiecare dimineaţă în piaţa centrală şi procură cele necesare restaurantului. Are furnizorii săi pentru lapte şi brînzeturi, carne, verdeţuri, peşte şi fructe de mare etc. şi nu cumpără decît în cantităţi mici, cît ştie că se consumă în ziua respectivă. Prin acest artificiu, patronul restaurantului şi-a făcut o clientelă stabilă, oamenii apreciind atît prospeţimea cît şi calitatea mîncărurilor. Eu am comandat un carpaccio boeuf pe care l-am stropit cu zeama de lămîie, cu aceto balsamico şi l-am înmiresmat cu bazilicum şi cimbrişor. Pînă cînd la grande  joue de boeuf se frigea la foc viu ca să păstreze mustul cărnii între marginile rumenite şi desenate cu negreală de vergelele grătarului, mi-am desfătat buzele cu mîngîierea unui vin roze tînăr şi firav. Ca desert, am savurat două eclair a chocola, savant meşteşugite şi aranjate cu blîndeţe pe o farfurie generoasă ca decolteul unei curtezane.

     Puţin înainte de miezul nopţii am ieşit în aerul rece al toamnei. Macadamul strălucea auriu, scăldat de lumina felinarelor şi încă ud de stropii ploii căzute odată cu înserarea. Eram în compania colegilor din celelalte ţări, alături de care participasem la conferinţa din Saint-Just le Martel. Adăpostiţi de întuneric, dialogam cu voci calme, nedorind să tulburăm liniştea nopţii. Iar umbrele noastre se prelingeau hoţeşte pe lîngă zidurile vechi ale Limogesului pînă cînd au pierit în lumina lăptoasă a hotelului Jeanne D”Arc.

*****************

Primăria Limoges şi superba fîntînă din porţelan pe care un baron local a dăruit-o oraşului acum 130 de ani

   Ultima zi de şedere la Limoges am dedicat-o vizitării oraşului. Era vineri. M-am ridicat alene din pat şi mi-am făcut tabietul matinal fără să fiu subjugat de imperiul timpului. După o suită de zile în care alarma telefonului m-a gonit din aşternuturi cu noaptea-n cap, trăiam una din dimineţile în care nu-mi venea să ies din cîlţi şi să abdic din postura de rege al telecomenzii. Tiranica foame a reuşit pînă la urmă să mă alunge din scutece, surghiunuindu-mă la restaurantul hotelului Jeanne D’Arc. Dacă patroana spirituală a aşezămîntului ar fi fost o gospodină, nu o eroină, probabil că micul dejun nu era aşa de sărăcăcios(de fapt, în Franţa, la hotelurile de 3 şi 4 stele, cam aşa e!). De pe o masă mai mult ordonată decît plină, puteai să alegi salam, iaurt, brînză topită, gorgoază(aşa zic eu cerealelor), banane, mere, kiwi, lapte dulce, suc de fructe, cafea, pîine şi produse de patiserie. Pentru mine, franzela şi crroissant-ul au fost mi-nu-na-te!

Lîngă zidurile unui complex studenţesc şi lîngă o veche bisericuţă nefericiţii sorţii îşi trăiesc clipele vieţii lor

      Deşi dimineaţa era noroasă şi mohorîtă, după ce am pus burta la cale lumea mi s-a părut mai frumoasă. Am ieşit în răcoarea matinală şi m-am îndreptat către oraşul vechi. Limoges a fost fondat în jurul anului10 Î.H. de împăratul roman Augustus(vezi aici istoria oraşului). În serile în care luasem cina în centrul istoric îmi propusesem să vizitez acea zonă la lumina zilei, străduţă cu străduţă. Dar pînă să ajung acolo, am zăbovit vreo jumătate de oră pe lîngă primăria oraşului, o superbă clădire construită  în 1882. În apropiere de primărie se află renumita Universitate Limoges, o modernă bibliotecă municipală, o bisericuţă şi un micuţ parc. Atras de cele patru fîntîni moderne, ale căror jeturi ţîşneau din pavaj, am traversat zona verde cu pas curios. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am văzut după vegetaţia specifică bălţii(un fel de stuf decorativ) mai mulţi oameni ai străzii. Unul dintre aceştia, bine afumat şi aflat în călduri cu o demoazelă asemeni lui, a lăsat sticla de băutură în paza partenerei şi, la adăpostul stufului, a urinat fericit. „Au şi ei distruşii lor”, mi-am zis în timp ce părăseam grăbit parcul.

Pe Strada Măcelarilor sunt clădiri de sute de ani care sfidează timpul. Ele au structura de lemn, iar bîrnele exterioare se arată ochilor privitorului.

Apoi, am hălăduit mai multe ceasuri pe pavajul neuniform al străduţelor mici şi întortocheate ale vechiului Limoges. Nu mă săturam să ating pereţii de piatră a căror răcoare o simţeam pînă în adîncul firii.  Mîngîiam pe furiş lemnul vechi de sute de ani, ca să nu par nebun, şi eram prea plin de emoţia întîlnirii unor artefacte de Ev Mediu. Nu ştiu alţii ce simt, dar eu, atunci cînd trec prin locuri istorice sau cînd ating lucruri a căror vechime se pierde în negura vremii, simt vibraţia milioanelor de oameni care m-au precedat. Cum ai putea fi nesimţitor cînd păşeşti pe un caldarîm pe care ştii că a călcat Napoleon?

Capela Sf. Aurelian, construită în 1475, este proprietate privată şi aparţine descendenţilor unor măcelari care au stăpînit strada. Sf. Aurelian este patronul spiritual al breslei măcelarilor.

Una dintre atracţiile capitalei Viennei de Sus este Strada Măcelarilor. Imaginile vorbesc mult mai bine decît pot exprima cuvintele mele. Aş vrea doar să subliniez faptul că municipalitatea a achiziţionat imobilele neocupate pentru a conserva locuri reprezentative pentru istoria Limogesului. 

   Strada Măcelarilor este situată pe Il Camino spre Santiago de Compostela, adică pe unul dintre drumurile de pelerinaj pe care merg mii de creştini europeni, anual, către capitala provincieispaniole Galicia(citeşte aici). După Ierusalim şi Roma,  catedrala Sf. Iacob(Sant Iago) de la Cîmpul cu Stele(Campo-stela, devenit Compostela; în latina vulgară composita tella însemna îngropare) este al treilea loc sfînt al catolicismului(vezi aici), un fel de Mecca a creştinătăţii. Din mărturiile unor români, pelerinajul însumează peste 3.000  de kilometri şi  durează aproximativ 120 de zile, dar cel care poate face acest sacrificiu se simte purificat.  

Casele măcelarilor aveau cîrlige metalice înfipte în structra de lemn. În acestea se agăţau bucăţi de carne în aşteptarea cumpărătorilor. Chiar şi azi, în octombire, este o zi în care vechiul obicei este pus în practică spre încîntarea turiştilor

Stradă comercială la capătul căreia se vede catedrala St. Etienne

Semnul auriu reprezintă marcajul drumului de pelerinaj spre Compostela şi reprezintă stilizat cochilia unei moluşte denumită shell. Istoria spune că Sf. Iosif ar fi plecat de la Roma spre Compostela în pelerinaj. În picturi el apare cu o cochilie a acestei scoici prinsă în pieptul togii. De aceea, unul din drumurile către Spania, cel al Sf. Iosif, a fost marcat cu simbolul sehell. Străzile Limogesului care fac parte din ruta pelerinilor sunt marcate la capete.

 

La capătul acestei străzi se vede nava catedralei St. Martial(Sf. Marcel), călugărul care a creştinat oraşul în secolul 4. În timpul Revoluţiei franceze mai multe statui din interiorul catedralei au fost decapitate, briganzii pedepsind prin asta, în opinia lor, episcopul şi clerul de atunci pentru că ar fi susţinut regalitatea.

 

Limoges este capitala porţelanului francez. Acolo poţi întîlni ateliere unde artişti creează fel şi fel de obiecte din porţelan, de la veselă, la bijuterii. Iar preţurile sunt enorme(200 euro un inel)Sunt obiecte de artă, ca de exemplu tablourile de porţelan, care au preţuri peste 1.000-12.000 de euro.

Ameţit de colindat şi vrăjit de frumuseţea celor văzute nici nu mi-am dat seama cînd a venit seara. Am coborît anevoie din oraşul vechi odată cu întunericul. Călcam gîrbov, asemeni condamnaţilor pe drumul spre ocnă, în vreme ce-mi luam adio de la străduţele încovoiate de istorie. Cine ştie dacă voi mai ajunge pe acolo în această viaţă?!  În drum spre hotel am cinat la un micuţ restaurant turcesc. Îmi era poftă de un cotlet de berbecuţ înecat în baiţ de arome orientale. Văzînd că nu sunt francez, patroana m-a tratat cu mai multă atenţie şi drăgălăşenie din dorinţa de a mă simţi bine. Şi m-am simţit! Ajuns în cameră, mi-am făcut bagajul, am fixat alarma telefonului să sune a doua zi în zori şi am căzut în vis. De fapt, deşi cu ochii deschişi, un vis trăisem şi pînă atunci.

**********************

La 7:37, trecute fix, TGV-ul a intrat în Gara Limoges, sub privirile înfrigurate de vîntul tomnatic al unei impiegate

     M-a trezit o melodie tîmpită care se repeta la nesfîrşit. Acorduri stridente şi nesuferite au spart în mii de cioburi liniştea camerei şi m-au forţat să abandonez căldura aşternuturilor. M-am ridicat din pat şi ca un somnambul, prin întuneric, cu degetele oarbe, apăsam disperat şi la întîmplare butoanele telefonului mobil. Speram că-l voi nimeri pe acela care oprea alarma aia cretinoidă(mereu uit care e!) ce îmi dizolva creierii. Deodată, tăcere! „Să te f..”, am înjurat cu năduf cretinoid biata adunătură de plastic, metal şi piese electronice care executase doar ceea ceea ce îi „cerusem” eu decuseară. Cele cîteva secunde trecute de la explozia primelor piţigăilei şi pînã la amuţirea lor mi s-au părut secole. Odată alarma oprită, m-am aşezat în cur la marginea patului ca să-mi „înghit găluşca”, aşa cum spun eu acelei stări de rău pe care o simţi cînd te ridici brusc dintr-un somn adînc. Nu sunt prieten cu lenea, dar urăsc să fiu adus la realitate de sonerie. Nu dorm mult, în schimb ador să mă trezesc singur şi să mă mai răsfăţ un pic în căldura trupului împrumutată  aşternuturilor. Uneori, mai aţipesc nedorit şi, din nefericire, întîrzii unde am treabã. Dar în ziua respectivă nu-mi permiteam aşa ceva. Românul spune că „trenul nu te aşteaptă”. Bănuiesc că nici TGV-ul. Oricum, nu am vrut să aflu dacă zicala românească este valabilă şi în Franţa. De aceea, cînd am fixat alarma cu o seară ă înainte, am pus telefonul mobil pe masă şi nu pe noptiera de la capătul patului. Evitam astfel primejdia de a opri soneria, adormit şi inconştient, ca să mă dedau iar braţelor lui Morfeu. Nu riscam să pierd doar  TGV-ul spre Paris, ci şi avionul spre ţară. Adică vreo 400-500 de euro, dacă ar fi să cuantific în ochiul dracului. Odată ridicat din pat, răcoarea încăperii m-a trezit brusc. Am aprins lumina din baie pentru că nu eram pregătit să suport pumnalul luminos pe care mi l-ar fi înfipt în cristalin strălucirea lustrei din cameră. Încet, încet mi-am revenit şi ajutat de geana difuză de lumină care se strecura pe sub uşa băii, am început să mă pregătesc de plecare. Era 6 şi ceva, iar la 7 îmi jurasem să ajung la gară.

Hotelul Jeanne D’Arc se afla undeva în stînga(cum priveşti la imagine), peste strada care merge paralel cu calea ferată spre clădirea gării ce se vede în depărtare. De la hotel şi pînă la gară am parcurs drumul pe jos, mergînd pe trotuarul străjuit de copacii cu frunze de aramă

       Am ieşit din hotel în răcoarea dimineţii de octombrie. Era încă noapte. Am observat că la acea dată, în acea zonă a Franţei, se luminează pe la 8:00. Era 6:30. De aceea, deşi mă aflam pe una din străzile importante ale Limogesului, era întuneric şi pustiu. „La ora asta doarme şi sufletul în om. E sîmbătă, e dis-de-dimineaţă, e frig şi e…toamnă”, filozofam eu tîrînd cu un hîrjîit supărător trolerul pe asfalt, ca o „miţă” aflată în drum spre Ploieşti.  M-a trezit din reverie adierea vîntului tăios care se juca în frunzele de aramă căzute la marginea trotuarului, ameţindu-le. Deşi am mers pe jos, în zece minute intram în clădirea gării. Afişajele luminoase m-au direcţionat către peronul la care sosea TGV-ul de Paris-Lille-Bruxelles. Pînă la sosirea trenului studiam plictisit şi pe ascuns călătorii, minunîndu-mă că s-au îmbrăcat prea gros. Mersul grăbit, efortul depus în cărarea bagajelor precum şi febra plecării au făcut să nu simt muşcãtura frigului matinal, deşi ar fi trebuit. Zîmbesc la gîndul că poate ceilalţi se uitau la mine spunîndu-şi la rîndu-le că probabil sunt nebun dacă, în ciuda temperaturii scăzute, m-am îmbrăcat doar cu o cămaşa. Noroc că TGV-ul a sosit în scurt timp pentru că intram şi eu în rîndul lumii. Adicã, eram gata-gata să-mi scot geaca din bagaje pentru că începusem să dîrdîi subţire. 

    TGV-ul a oprit şi vagoanele au înţepenit cu acolo unde numărul lor era inscripţionat pe caldarîmul peronului, dar şi pe ecranele electronice. Nici mai înainte, nici mai înapoi. Astfel, călătorii staţionaţi pe peron conform indicaţiilor s-au urcat în vagonul înscris pe bilet, acesta oprindu-se chiar în faţa lor. La noi, dacă ai loc în vagonul 1 şi stai la capătul peronului la care ştii că se opreşte locomotiva, după ce vine trenul ai surpriza să vezi că lîngă locomotivă este de fapt vagonul ultim, iar vagonul 1 e la coadă. Apoi alergi disperat pe lîngă tren, înghioldindu-te cu oamenii aflaţi pe peron, trăgînd năduşit valizele, trolerele, damigenele şi paporniţele după tine, în speranţa că ajungi gîfîind la vagonul dorit pînă pleacă trenul. Altfel, nu ai decît alternativa de a-ţi rupe nasturii frecîndu-te de alţi călători atunci cînd treci din vagon în vagon, spre locul dorit. Dar în România este farmecul vieţii, nu-i aşa?

Carton-ville înălţat la margineaunei localităţi

Tabăra de rulote

   TGV-ul a zburdat spre Paris şi nu am prea multe lucruri de povestit. Am încercat să fac cîteva poze dar viteza era aşa de mare încît fotografiam doar stîlpii care susţineau firele de înaltă tensiune ale căii ferate. Totuşi, am surprins unele imagini, printre care şi cele a două tabere de venetici(că or fi fost ţigani, că or fi fost magrebieni, nu ştiu!). Una dintre aşezări era constituită din rulote, alta era formată din barăci de lemn şi carton. Ambele tabere erau amplasate la distanţe de sub 100 km de Paris, la marginea localităţilor, iar una dintre ele se învecină cu o groapă de gunoi. Vi se pare ceva cunoscut? Şi mie!

   TGV-ul a oprit în gara Charles de Gaulle la 11:31, aşa cum era trecut pe grafic. Ora limită a check-in-ului pentru îmbarcare la cursa Tarom spre Bucureşti era  11:45. Am început să alerg nebun pe scări şi trotuare rulante, prin culoarele de sute de metri care leagă gara de aeroport. Într-un tîrziu, am ajuns într-o sala imensă unde erau peste 50 de puncte în care se făceau formalităţi de zbor către tot atîtea direcţii. După mari emoţii şi cîteva indicaţii primite de la diverse persoane(cel mai bine m-a lămurit un negru de la securitate), găsesc ghişeul care se ocupa de cursa spre România. Comparativ cu celelalte birouri, aici nu era nimeni la coadă. „Cred că avionul e gol, fiind sîmbătă”, am justificat în gînd ţipenia de om. Dau operatoarei cartea de identitate şi foile cu referinţa rezervării. După ce se uită lung cînd la documente, cînd la mine, şi invers, respectiva tastează cu silă ceva. După o bîzîială care a durat cît o zi de post, imprimanta a emis biletul de avion. Mişcîndu-se a la ralanti, cu un rictus zeflemitor şi aruncînd o ocheadă colegului aflat la ghişeul alăturat prin care-i spunea „Uită-te şi la tristul ăsta”, franceza cu meclă algeriano-tunisiană îmi zice: „Mergeţi la controlul antitero şi apoi prezentaţi-vă la terminalul nu ştiu care. Îmbarcarea e la 11:50”. Mă uit instant la ceas şi împietresc! Doar transpiraţia îmi mai curgea rece pe şira spinării. Era 11:55. „Oh, mon Dieu! am exclamat”, dar cu o expresie neaoşă şi de nerostit într-o şcoală de maici. Am demarat către filtrul de control, locul unde se însumau cozile tuturor ghişeelor din „hambar”. Deşi sunt un tip, zic eu, civilizat, m-am strecurat fără ruşine înaintea unor omuleţi care mergeau spre Tel Aviv. Trăsesem cu coada ochiului şi am văzut că ora lor de îmbarcare era identică celei în care avionul meu avea decolarea, adică 12:25. Deci, ei puteau să mai aştepte!

   Afro-francezii care făceau controlul antitero puneau călătorii să se descalţe şi să-şi dea jos curelele. „Mai e puţin şi se va cere să se pună în tăvi plombele din dantură sau tijele metalice din oase”, gîndeam plin de obidă. Pentru că m-am aflat în mare viteză, am uitat să pun un parfum în bagajul de cală şi la filtru mi l-au confiscat. Unul dintre negri a luat flaconul şi îl scutura deasupra capului, pe piept şi la subraţ. Din boloboroseala lui am înţeles că îmi spunea că îl pot folosi acolo, înainte să trec prin poartă. Am refuzat. Multe am făcut şi poate voi mai face în viaţa mea, dar duş cu parfum sub privirile a sute de oameni, nu! „Duca-se”, mi-am zis deloc afectat de pierdere. Îngrijorarea pierderii avionul eclipsa orice altceva. Ca să nu o mai lungesc, am ajuns la terminal după ce uşile de sticlă ale tunelului care face legătura cu aeronava sau, după caz, autobuzul aflat pe pista, se închiseseră. Spre uşurarea mea, un tip de la securitate a venit cu un card şi le-a redeschis. Răvăşit  fizic şi psihic, am coborît tunelul şi am intrat în autobuzul care ne-a dus la avion. În acesta mai erau vreo patru persoane. „Bănuiam eu! O să fie mai mulţi membri ai echipajului decît pasageri”, mi-am zis, făcînd pe deşteptul. Cînd am intrat în aeronavă, şoc! Gemea de oameni. Am realizat că nu era lume la check-in pentru ajunsesem eu prea tîrziu, nu din lipsă de pasageri.

Voma de care vorbeam este obiectul acela alb, încă neidentificat. Măru l-am aşezat cu tăietura-n sus şi alături de unt ca să puteţi compara mărimile.

    Zborul către România a decurs normal. Au fost doar mici zgîlţîieli şi înnăbuşite vociferări ale unei băbuţe urîcioase. Decrepita era înfricoşată de faptul că o bunăciune, vecină ei de scaun, butonase un telefon mobil. La bingănitul soneriei, stewardesa a venit şi a liniştit-o pe reclamantă spunîndu-i că duduia nu vorbeşte la telefon, ci ascultă muzică. Bunăciunea nici nu s-a sinchisit de angoasele babei. Poate nici nu a ştiut ce dramă existenţială se petrecea lîngă ea pentru că avea căştile la urechi şi stătea cu ochii închişi. Nici acum nu ştiu dacă mămăica chiar se temea că pică avionul din cauza faptului că cineva foloseşte telefonul mobil în timpul zborului sau era doar invidioasă pe trupul superb al „pisi-ului mic şi talentat”.

     Înainte să cobor cu picioarele pe pămînt, mai doresc să fac o remarcă. Taromul are acum un parteneriat cu o firmă al cărei nume îmi scapă. Am să cercetez şi voi reveni asupra subiectului. Dar nu asta m-a mirat, căpuşirea fiind procedeul prin care România comunistă a fost furată la bucată de actualii capitalişti bogaţi ai României. Ci vreau să spun că am fost neplăcut surprins de voma(scuzaţi termenul, dar nu am găsit un echivalent) care a fost servită pasagerilor sub denumirea pompoasă de „prînz”. Dacă cineva mi-ar fi dat un miliard de orice, nu aş fi ştiut să spun ce este acea substanţă albă, în stare plasmatică, insipidă, inodoră şi mai ales incomestibilă. Alături de ea, pe lîngă cele cîteva buruieni, mai primeai o pîinică mică-mică-mică, rece şi necoaptă, precum şi un măr cît nuca(al meu mai era şi tăiat de ceva). Că firma care s-a luat cu Taromul şi-a bătut joc de noi, este puţin spus! Jignit de modul în care îşi tratează călătorii cel mai civilizat gen de transport, am băut un pahar de vin roşu de Budureasca(îl recomand!) ca să-mi mai treacă.

 

   Avionul a aterizat cu bine sub un cer plumburiu. Pentru că nu a avut cine să mă ia cu maşina de la aeroport(prietenii erau plecaţi, unii în străinătate, alţii în week-end) şi nedorind să dau bani tîlharilor care fac taximetrie la Otopeni, am venit în oraş cu o cursă RATB. A trebuit să iau o cartelă cu 2(?!) călătorii, de 8 virgulă ceva lei. Am scos o hîrtie de 50 de lei, dar tipa de la choişcul RATB  m-a întrebat dacă am mărunt, pentru că nu are să dea rest. „Idioato, abia am venit în ţară. De unde poala mea să am bani mărunţi”, mi-a venit să-i strig nemernicei în faţă. În loc de fraza anterioară i-am zis calm: „Daţi-mi cît rest aveţi”. Cînd plec din ţară, păstrez în acte în jur de 200 de lei, în bancnote de 50 de lei, ca să am un ban la revenire. Dar în bancnote de 10, 5 sau 1 RON, nu!  M-am calmat repede zicîndu-mi că, de fapt, insa aplica o strategie în speranţa că cine ia cartele RATB renunţă la cei cîţiva leuţi de pînă la sută, astfel rămînîndu-i şi ei un oarecare ciubuc. Am luat cartela scîrbit, m-am urcat în autobuz şi în 20 de minute am ajuns în Centru. Străzile erau aproape goale, poate din cauză că era ora siestei de prînz, poate din cauza vîntului rece care sufla nemilos. Încă ameţit de cei 2.500 de kilometri parcurşi în ultimele 7 ore, vegetam privind absent pe geam. Ca un trăznet, o voce dogită, dar puternică, mă readuce în real „Doamne, unde este mama mea, unde este tatăl meu, unde este frăţiorii mei…Ăîă!!!”, se văicărea un aurolac de vreo 20 de ani, jegos, cu ochi sticloşi, bîţîindu-se pe picioare, abia urcat în autobuz. Vreo trei staţii, interpretul melo-pragmatic mi-a perforat materia cenuşie. M-am salvat doar coborînd din maşină. Ajuns pe trotuar, o pală de vînt s-a înşurubat în praful, hîrtiile şi chiştoacele aruncate în preajma staţiei, zvîrlindu-mi-le-n faţă. Pe nesimţite, cerul mi s-a părut şi mai plumburiu. Dintr-o ţară de vis, aterizasem într-una de coşmar. Ghinion!

SFÎRŞIT

Read Full Post »