Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 septembrie 2011


Puştii îmbrăcaţi în albastru fac pipi la rădăcina copacului, supravegheaţi de părinţi

-continuare de aici

Microbuzul face dreapta  din bulevard şi intră pe trotuar strecurîndu-se printre cîteva popice de marmură. Trecătorii au sărit care încotro, deşi credeam că şoferul ar fi trebuit să-i ferească şi nu invers. Mai tîrziu aveam să aflu de ce, dar toate la timpul lor. Un paznic cu mănuşi albe iese vioi dintr-o gheretă în spatele căreia, la rădăcina unui copac, doi puşti făceau pipi supravegheaţi de parinţi. Parcagiul ne cere explicaţii şi agentul de securitate/activistul chinez care ne însoţea i-a zis ceva care l-a liniştit ca prin farmec. Am coborît din maşină în zăpuşeala străzii şi am intrat în holul hotelului Grand View. Mirosea a vechi şi a mucegai, dar nu mai conta avînd în vedere că simţeai o răcoare ce te atrăgea hipnotic încă de pe treptele intrării. Surprinsă de năvala atîtor arătări aparţinînd altei seminţii, recepţionera şi-a mărit ochii atît cît i-a permis morfologia facială asiatică. Toropiţi, ne-am prăvălit în fotolii aşteptînd ca oficialii să rezolve problema cazării. Şi am aşteptat! Şi am aşteptat! După 30 de minute încă nu aveam cartela(cheia) de acces în cameră. În zona recepţiei vociferau vreo zece persoane, una ţipînd mai tare ca cealaltă în speranţa că se  face mai bine înţeleasă, dar barierele puse de limbă şi mentalitate erau greu de trecut. Directoarea hotelului, scoasă de hărmălaie din back-office, a cerut fiecăruia 150 $, garanţie, ca nu cumva să se bea ceva din bar-room sau să se spargă vreun pahar şi să rămînă-n pagubă. Adică, nu cerea bani în avans pentru cele 2 zile de cazare sigure, dar pentru nişte cheltuieli probabile, da!

Life in plastic is fantastic!

Pînă la urmă, lehamitea şi dorinţa de a ajunge cît mai repede sub duş au învins şi am scos dolarii. Însă a apărut o altă problemă! Nu primeam niciun document care să justifice că am plătit suma cerută. După alte negocieri în limba româno-anglo-chinezo-gimnastică, ne-au completat nişte foi de vărsămînt ca şi cum am fi depus cei 150$ de om în seiful hotelului. Cred că trecuse mai bine de o oră pînă cînd, în sfîrşit, am primit cartela de acces în cameră, fiind avertizat totodată că pierderea ei e sinonimă cu un „adio” spus celor 150 de „verzişori”. „Măi, să fie! Dar din ce-o fi făcută? Din nasturii tunicii lui Mao”, mă întrebam pe cînd îmi aranjam bucăţica de plastic laolaltă cu sutele de dolari, în paşaport.

Partea oraşului văzută prin peretele de sticlă al camerei mele de hotel.

Pînă să finalizăm formalităţile de cazare, a apărut şi microbuzul care a adus la hotel bagajele pe care nu le luasem de la aeroport deoarece am plecat cu coloană oficială de la aeronavă fără să aşteptăm descărcarea calei. Mi-am preluat trolerul şi m-am îndreptat grăbit către zona lifturilor. O chinezoaică din carton îmi zîmbea larg, păzită de un soldat medieval turnat într-un plastic care imita lemnul. Deşi conştientizam că femeia e din placaj, după ce am depăşit-o, dintr-un reflex pavlovian, m-am întors ca să-i văd posteriorul. Ce să-i faci! Obişnuinţa este a doua natură, mi-am zis zîmbind în sinea mea, mutîndu-mi atenţia către interiorul placat cu marmură. „De unde naiba vine mirosul de mucegai? Deşi e chinezească, doar n-o fi putrezit marmura! Poate că e o nouă găselniţă în aromoterapie pe care eu, ignorantul, n-o cunosc! Clinchetul care a anunţat venirea liftului a speriat gîndul şi am devenit atent la ce fac şi pe ce apăs. Dacă nu ar fi fost tabloul auriu cu butoane, luminile strălucitoare şi oglinda imensă aş fi crezut că urc etajele cu sarcofagul. Pînă şi liftul era placat şi pardosit cu marmură. „Hai, că eşti prea cîrcotaş”, ar putea spune vreun cititor, gîndind că poate mi s-a făcut dor de „tomberoanele” scîrţîinde, întunecoase, cu linoleum tocit şi placaj jupuit, pline de referiri porcoase şi duhnind a urină, cărora li se spune pompos „lift” şi hurducăie prin blocurile noastre din periferie.

Camera era curată şi elegantă şi avea peretele exterior din sticlă. Un bulevard al Shenzhenului se deschidea privirii mele. După ce am făcut duş, într-0 pornire perversă , m-am aşezat gol în faţa ferestrei şi priveam cum oraşul se întinde la picioarele mele. Mi-a părut rău că nu mai fumez pentru că aş fi pufăit o ţigare cît timp stropii de apă se uscau pe pielea-mi încă înfierbîntată. Mă chinuia o sete permanentă, dar de teamă să nu pierd cei 150 de dolari am evitat să consum ceva din barul camerei. Am deschis micul frigider pitit în comoda pe care era aşezat un Panasonic imens şi am admirat, jinduind, sticluţele cu diverse licori. „Cît or costa? Dacă beau ceva te pomeneşti că aştia mă popresc în China”, îmi ziceam jumătate în glumă, jumătate în serios. Am închis nervos uşa şi cînd am auzit sticluţele zăngănind, ca urmare a şocului, m-au trecut fiori reci pe şira spinării. Din fericire, nu s-a spart ceva. Preţiosul conţinut a rămas neatins în pîntecul comodei, ca nişte moaşte sfinte în cripta bisericii. Totuşi, biruit de sete, m-am dus în baie şi am băut un pahar cu apă de la chiuvetă. Ulterior, un coleg mi-a spus că lichidul din reţeaua oraşului nu este potabil. Deşi au trecut patru săptămîni de atunci, încă nu mi-au crescut corniţe şi nici ochii nu-mi strălucesc roşu-verzui. Încă par a fi bine!

Poarta tradiţională cu colegul meu Relu...modernist

După ce m-am relaxat vreo oră, m-am îmbrăcat şi am coborît în stradă. Am schimbat 100 $ la o casă de schimb şi mi-am luat o sticlă de apă de 1,5 litri. Plată! Cu excepţia sucurilor şi a berii, în galantare nu găseşti ceva de băut cu „găuri”. În schimb, este apă plată dulce. Din cauza căldurii şi umidităţii, umbrela şi sticla cu apă sunt tovarăşi cvasipermanenţi ai chinezilor din Shenzhen. Odată setea ostoită, am purces la vizitarea cîtorva străduţe ce se împleteau în apropierea hotelului. Amalgamul dintre Occident şi Orient a devenit evident din momentul în care am trecut printr-o poartă tradiţională pusă parcă pentru a separa două tărîmuri. Dragonii plantaţi de-o parte şi de alta intrării cred că aveau rolul de a feri traiul cotidian al băştinaşilor de curiozitatea neobosită a veneticilor. În cazul nostru, fără succes! Deşi timpul  era drămuit, am reuşit să parcurg cîteva străduţe flancate de cvartale. M-a surprins faptul că balcoanele şi chiar ferestrele aflate la etaje superioare erau protejate cu grilaje de fier. Oare de ce?  Olandezul zburător să fie acum de origine chineză?

Nu am hălăduit prea mult pentru că se apropia ora la care microbuzul ne prelua de la hotel ca să ne ducă într-o vizită de lucru la ZTE şi Huawei(două firme chineze de telecomunicaţii). Deşi scurt, timpul petrecut în spatele blocurilor a fost suficient ca să mă umple de mirosuri de mîncare şi scîrbă, mai ales că în unele vitrine îmi zîmbeau de dicolo de moarte zeci de ciocuri de raţă. Prăjite!

 Dar toate acestea, în episodul viitor. Pînă atunci, observaţi blocul de sticlă  de la capătul străzii. Nu-i aşa că pare să aparţină altei lumi?

Read Full Post »