Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 septembrie 2011


Un cartier al Shenzhenului, aflat la malul mării, văzut din turnul administrativ al companiei chinez de IT&C, ZTE

       Shenzhen este cea mai mare aglomerare urbană a provinciei Guangdong, zonă situată la nord de Hong Kong şi Macao. Oraşul a luat numele unui sat de pescari amplasat în estuarul în care Rîul Perlelor se pierde în Marea Chinei de Sud. Primele semne ale prezenţei umane pe acele meleaguri au fost datate ca avînd 7.000 de ani. Shenzhen este cea mai modernă dezvoltare socio-economică a Chinei. Totul este nou. Blocuri, străzi, instituţii, oameni… Dacă în 1979 era un sat, în 2011 a ajuns perla,  nu a coroanei, ci a stelei comuniste a Chinei.

Deşi din cauza compresiei imagini nu pare, blocul turn ascuţit care se vede în depãrtare este a 8 clădire din lume ca înălţime şi are 384 de metri

          Decizia de a se dezvolta aceastã zonã nu ştiu cît a fost generatã de calcule economice şi cît  are în spate o strategie politică a regimului de la Beijing. În imediata vecinătate a Shenzhen-ului se află două insuliţe aflate sub administrarea specială a Republicii Populare Chineze, adică Macao şi Hong Kong, dar care pînă în 1999, respectiv 1997, au fost sub suveranitatea Portugaliei, respectiv Marii Britanii. Chiar chinez fiind, ca să intri sau ca să pleci de acolo trebuie să ai viză pe paşaport. Prin dezvoltarea Shenzhenului şi Guangdongului, autorităţile comuniste a un interes politic care excede interesului economic. Ele consideră că o dată cu boom-ul economic al Sud-Estului Chinei, integrarea celor două populaţii din Macao şi Hong Kong să decurgă lin şi firesc, fără „deranj” politico-social. Iar un prim pas este integrarea lor într-un megalopolis. Deocamdată, insularii vorbesc portugheza, engleza şi nişte dialecte ale limbii chineze. Ei au gustat din pocalul democraţiei, iar dacă administrativ Macao şi Hong Kong aparţin Chinei, din punct de vedere ideologic, şi mai ales afectiv, populaţia lor aparţine lumii libere. 

Nod stradal în Shenzhen, oras ale carui cartiere sunt aşezate printre dealuri înalte străbătute de tuneluri

        Spuneam că tot ceea ce vezi în jurul tău este nou. Chiar şi oamenii. Nu e o metaforă, ci un adevăr. În Shenzhen îşi duc traiul 12 milioane de oameni, după unii oficiali, şi aproximativ 15 milioane, după cum spun alţii. O abatere de 3 milioane pentru o ţară cu un miliard şi ceva de suflete între hotarele ei înseamnă un mare nimic! Este lesne de înţeles că un sat de pescari, fie el şi din China, nu putea avea atîţia locuitori. Shenzheenii provin din alte regiuni ale ţării. Ei au venit de voie, de nevoie sau fără de voie, cu sarcină de la partid. Trebuia să construiască cineva sutele de zgîrîie nori, nu? Dar miile de muncitori, ingineri şi arhitecţi şi-au cam încheiat treaba, astfel că una dintre viitoarele probleme ale activiştilor comunişti este strămutarea lor. O forţă de muncă imensă va rămîne neocupată şi probabil că ea va fi redirecţionată către o altă provincie a ţării. Că doar nu or veni în România să construiască autostrăzi?

Să construiţi bine!

Cu toate acestea, zgîrîie norii nu sunt ocupaţi în întregime şi peregrinînd prin oraş am văzut cvartale imense goale, neluminate pe interior, fără viaţă, care parcă aparţineau unui oraş fantomă. Cu toate acestea, în metropolă se construieşte febril. Chiar de la fereastra camerei mele, situată la etajul 21, zăream muncitori care ridicau un bloc. Din cauza condiţiilor climatice lucrul începea înainte de răsăritul soarelui şi se termina la prînz.

Un petec de oraş văzut de la fereastra camerei mele situată la etajul 21

Unii constructori locuiesc în nişte blocuri insalubre, înghesuiţi ca sardelele, în paturi suprapuse, chiar şi 20 în cameră. Alţii, stau în barăci supraetajate, amplasate lîngă blocul pe care-l ridică. Sălaşurile lor  sunt ascunse de privirile străine în spatele unor ziduri pe a căror coamă sunt ţintuite în beton cioburi de sticlă. După ora stingerii muncitorii nu mai au voie să iasă în oraş, mai ales că în perioada vizitei mele se desfăşura Universiada. Iar tăişul sticlelor multicolore îi descuraja pe cei care a fi dorit să sară gardul. 

Vîrfurile cioburilor de sticlă veghează la respectarea regulamentului de şantier

După garduri supravieţuiesc ei, cu greu şi mizer, făcătorii blocurilor şi autostrăzilor din fotografiile alăturate

    La Shenzhen soarele miezului de zi îţi înjunghie retina şi simţi în ochi o durere similară celei creată de strălucirea zăpezii. Pe deasupra, umiditatea este sufocantă şi cînd ieşi din clădire în stradă transpiri instantaneu. Toate incintele au aer condiţionat. Doborît de căldură şi umiditate, abia respirînd, mă întrebam cum supravieţuiau oamenii acelor locuri înainte ca revoluţia tehnologică să plăzmuiască instalaţia de climatizare.

Răspunsul cred că mi l-au dat cetăţenii simpli ai oraşului care se piteau la umbra copacilor de soarele nemilos al amiezii. Dormeau, jucau o carte, chibiţau sau vorbeau. Am aflat că rasa galbenă nu transpiră abundent aşa cum o facem noi şi că este indicat să bei băuturi calde pentru a nu transpira. Un coleg a fost la o bancă şi pentru că era desfigurat de căldură, într-un gest de curtoazie, personalul l-a servit cu apă caldă(el şi-ar fi dorit o bere rece ca gheaţa). 

    Din fericire, august este luna ploilor în acea parte de lume şi din nori apăruţi de nicăieri începeau răpăieli binefăcătoare care ţin cît să-ţi deschizi umbrela. Uneori plouă torenţial din senin, fără ca soarele să intre în nori. Fotografiile pe care le-am făcut sunt „pline” de stropi şi de soare, iar ele stau mărturie spuselor mele. Chinezii nu pleacă de acasă fără umbrelă(mai ales femeile), dar eu nu am avut acest reflex deşi în cameră sau la recepţie se găsea aşa ceva. Oricum, fie din cauza transpiraţiei, fie din pricina ploii, am fost  jilav în permanenţă.

Şi în spatele blocurilor, pe străduţele insalubre şi rău mirositoare, se joacă cărţi, dar figurile chinezilor de aici nu păreau prea prietenoase

Shenzhen m-a suprins înainte de toate cu contrastele sale. Bogaţi şi săraci, stil de viaţă nou şi apucături anacronice, libertăţi democratice şi vigilenţă dictatorială, bun gust şi „chinezărie”. Sunt cartiere ale oraşului unde promiscuitatea, sărăcia şi insalubru apar imediat în spatele clădirilor din oţel şi sticlă. Străduţele mici, cu case gen carton-ville, înotau în mirosuri de mîncare greu de suportat, pestilenţiale. Am ajuns întîmplător într-un asemenea loc abătîndu-mă pe o alee care se scurgea printre clădirile moderne ce străjuiau un bulevard cu 8 benzi de circulaţie. Ca într-un SF, am făcut cîţiva paşi şi m-am teleportat într-o altă lume. Chinezi aşezaţi pe trotuare şi pe sub copaci mă priveau curioşi, dar cu ochi răi, parcă strigîndu-mi mut: Ce cauţi, albule, în lumea noastră?! Marş înapoi, pe planeta ta! 

Am făcut stînga-mprejur calm, temător, parcă plutind, ca şi cum ieşirea mea din decor a fost doar o voltă eronată în lumea „de dincolo”. Am reuşit să fac cîteva fotografii de la şold şi prin geamurile deschise ale unei dubiţe, fără ca cineva să se sesizeze, dar şi fără să surprind cu adevărat feţele acelor oameni. Mirosurile oricum nu aş fi putut… Acei indivizi erau în stare să reacţioneze violent dacă îi fotografiai şi am fost avertizat asupra acestui aspect de lucrătorii ambasadei. Mai tîrziu, la Beijing, chiar m-am convins că punerilor lor în gardă aveau rost. 

   Din lipsă de timp şi spaţiu nu pot folosi  toate fotografiile pe care le am, dar sper ca imaginile postate să vorbească în locul meu despre acest amalgam năucitor.

Trei pe-un scuter...şi blocuri nelocuite care privesc cu ferestre oarbe forfota străzii

În centru se vede Sheraton-ul, hotelul în care a stat Boc. Nu-i aşa că din cauza marmurei negre seamănă cu un mausoleu? Noi glumeam şi spuneam că chinezii l-au înmormîntat de viu

 
Străzile oraşului erau pustii, mai ales la amiază. Securistul care răspundea de grupul jurnaliştilor mi-a spus că Guvernul a dat concediu obligatoriu locuitorilor şi i-a expediat din oraş pentru ca acesta să devină respirabil în perioada Universiadei. Am mai aflat că vreo 80.000 de persoane, oameni ai străzii sau indivizi care reprezintă pericol antisocial, au fost strămutate cu forţa în alte zone ale Chinei. Tot pentru ca cei veniţi la Universiadă să nu aibă probleme.
 

O statuie minunată amplasată într-o zonă comercială

Oi de plastic care „pasc” pe sub palmieri într-un spaţiu verde la intersecţia unor bulevarde

Închei suita de imagini arătînd o bicicletă a poliţiei(în plan îndepărtat). Aceasta are în dotare girofar, semnale luminoase şi sirenă. Ciudat mi s-a părut faptul că atunci cînd m-am întors ca să fac această fotografie, cîteva persoane au simţit nevoia să-şi ferească faţa. Să fi fost securişti aflaţi pe urmele mele? Răspunsul, în postările viitoare. Tot atunci o să vă arăt ce am mîncat eu, dar şi ce mănîncă aceşti oameni.

Acum, deşi nu apar zorile şi nici Sheherezada nu sunt, sfios am să tac!

 

Read Full Post »