® Dor de România, mare cît China! (Ziua I)

Acum două săptămîni, la ora la care scriu aceste cuvinte, tocmai aterizam la Bucureşti după un zbor de peste 9 ore. Singura şi cea mai mare aeronavă a Tarom, Airbus-ul 310, fratele celui prăbuşit acum zece ani la Baloteşti, aducea de la Beijing delegaţia de stat a României, condusă de primul-ministru. „Românie, ţara mea, te iubesc”, a spus colega mea de la Realitatea TV, Cătălina Porumbel, atunci cînd printre nori au început să se zărească rîul, ramul, piciorul de plai şi vilele construite de Ţînţăreanu pe malurile lacului Corbeanca. Munţii Chinei, Tibetul, Deşertul Gobi, Siberia, Caucazul şi Uralii, pustietăţi şi aşezări ale Mamei Rusii şi Ucrainei se prelinseseră ca un fum pe sub tălpile noastre şi iată-ne acasă! Ce sentiment minunat! „De nu îmi vine să sărut pămîntul cînd cobor”, a spus un alt coleg. „Ce efuziune patriotică! Oare ce n-o fi fost plăcut prin cele străinătăţuri? Mulţi tînjesc să viziteze China, iar ăstora le era dor de amărăciunea din România”, aţi putea spune miraţi, motiv pentru care am să mă explic. Pentru că unii dintre voi poate au văzut emisiunea „Evenimentele zilei” de la B1 TV (cine nu şi vrea să o facă, http://inregistrari.b1.ro/view-17_Aug-2011-evenimentul_zilei-42.html – de la min 59, secunda 30), am să încerc să fiu cît se poate de concis. Totuşi, nu pot expedia urgent acest subiect, de aceea voi demara o suită de articole dedicate călătoriei în China, însoţite şi de fotografii.

**************************************************

Delegatia română a fost preluată de maşini de la scara avionului, dar personalul aeroportului era drepţi în uşa sălii de protocol.

• Shenzhen

1. Ziua întîi

Era puţin trecut de 16, ora Bucureştiului, cînd aeronava care cîntărea 155 de tone a decolat de pe Otopeni. Peste 60 de tone de kerosen zăceau în pîntecul şi aripile ei, cantitate care ajungea la limită pentru un zbor de 10.000 de km, Bucureşti-Shenzhen. Asta, dacă nu se întîmpla ceva neprevăzut. În afara combustibilului şi bagajelor noastre, Airbus-ul mai căra cîteva sute de sticle de vin ale brand-urilor Murfatlar, Vînju Mare, Vinexport etc. necesare unei degustări careb urma să aibă loc în cadrul vizitei pe care premierul Emil Boc şi miniştrii Anca Boagiu, Ion Ariton, Kelemen Hunor şi Teodor Baconschi au efectuat-o în China, în perioada 10-16 august 2011. Din cauza faptului că avionul era încărcat aproape la maximum(160t este limita), deşi eram aproximativ 80 de persoane într-un spaţiu conceput pentru 200, ni s-a cerut să ne respectăm locurile stabilite pînă ce motoarele mai consumă din combustibil şi ajungem la altitudinea de 10.000 de metri, altfel vom fi nevoiţi să facem escală pentru realimentare. Greu de ţinut pe loc 18 jurnalişti, 30 de oameni de afaceri, miniştrii şi consilieri. După ce avionul a ajuns la vreo 5.000 de metri şi a depăşit cele cîteva turbulenţe, chiar premierul a venit la locurile rezervate mass-media. „Am depăşit turbulenţele astea, sper să depăşim şi turbulenţele economice”, a spus el jovial.

Membrii ai gărzii de onoare prezinta onorul la poarta aeroportului.

Discuţia cu premierul a durat aproximativ o oră şi am avut ocazia să ne spunem, unul altuia, ceea ce nu funcţionează în relaţia dintre jurnaliştii acreditaţi la Guvern şi primul-ministru. Am stabilit ca cele discutate, atît în plan personal cît şi profesional, să rămînă înmormîntate acolo, în Siberia, şi de aceea nu am să devoalez subiectele. Pot doar să menţionez că i-am spus lui Emil Boc unde cred eu că greşeşte, i-am reproşat un anume comportament faţă de mine la un moment dat, iar el a recunoscut că a greşit şi a încercat să-mi explice conjunctura. Nu vreau să mai dezvolt subiectul, avînd în vedere că nu doresc să prezint datele problemei. Pentru mine a fost important că mi-am satisfăcut orgoliul jurnalistic. De asemenea, la acel moment credeam că discuţia dintre noi şi premier a fost benefică, dar ulterior aveam să constat că nu pentru toţi.

"Pasărea", cea mai mare clădire administrativă din China

Airbus-ul nostru tăia zările şi pe televizoarele ce atîrnau din tavan se vedea harta cu oraşele acelui colţ de lume care se perinda pe sub noi. Zburam invers rotaţiei Pămîntului, spre soare-răsare. De aceea, noaptea a trecut fără să ne dăm seama. Aeronava pomenită are un pîntec generos, cu două culoare şi spaţii largi, iar jurnaliştii, oamenii de afaceri, consilieri şi miniştri sunt prinşi în conversaţii stropite arar cu un pahar de vin sau de whisky, pîlcuri, pîlcuri. La 11.000 de metri soarele răsare brusc şi mai repede decît la nivelul solului, astfel că după 6 ore de zbor era deja dimineaţă. Am trăit o noapte mai scurtă cu 5 ore pentru că, repet, zburam împotriva rotaţiei Terrei. La ora 3 a României, uriaşa pasăre de metal a atins betonul aeroportului din Shenzhen. Era 8 dimineaţă, ora locală, şi ploua uşor. Oficialii chinezi alergau de colo, colo, pe lîngă avion, ca nişte „pokemoni” întorşi cu cheia. Covor roşu, comitet de primire, maşini, securitate, toate erau la locul lor. Ne-am îmbarcat în autovehiculele trase la scara avionului şi, escortaţi de poliţie, am plecat în trombă spre hotel. Autostrada era golită special pentru trecerea delegaţiei noastre. Tipic comunist. Treceam în mare viteză pe lîngă boscheţi, aranjamente florale superbe şi cvartale de locuit, dar nu chiar atît de repede încît să nu zăresc, prin geamurile microbuzului de lux în care eram, poliţişti amplasaţi din loc în loc, pe marginea drumului. Emblema Universiadei 2011, un zîmbilici asemănător celui de pe mess,  era prezentă peste tot, fie că era vorba de aranjamente florale, fie de panouri publicitare.

Drumul pînă la hotelul de cinci stele Grand View Hotel a durat aproximativ 30 de minute şi l-am parcurs sub privirile aparent nepăsătoare a unui oficial chinez care stătea în dreapta şoferului. Activistul de partid, ofiţerul de securitate, sau poate doi într-unul, au fost prezenţe obişnuite în grupul sau în apropierea grupului nostru în timpul şederii în China Dar, toate la timpul lor. Revenind, doresc doar să mai menţionez că premierul şi miniştrii au stat la Sheraton, un hotel placat cu marmură neagră şi care arată ca un cavou gigant. După ce am făcut „staţie” la hotelul amintit, microbuzul a plecat un colţ de stradă mai încolo pentru a ne lăsa şi pe noi, jurnaliştii, la locul de cazare. La sosire eram aşteptaţi de o româncă stabilită de  ani în Shenzhen, profesoară de engleză. Aşa că, pe lîngă tradiţionalul salut chinezesc „ni ho”, am auzit şi „bine aţi venit”. Mă opresc aici cu prezentarea primei zile a turneului în ţara dragonului, deşi am relatat ceea ce s-a întîmplat pînă la 9 dimineaţa. Dar să nu uităm că în România era ora 5 iar noi trăiam ziua cea mai lungă.

-va urma-