Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2010


Descriam aici  drumul pe care l-am făcut către casă, într-un miez de noapte, după o şedinţă prelungită a Guvernului. Traseul trecea şi pe Calea Buzeşti, arteră pe care la acea oră ţiganii vindeau droguri şi scoseseră „fetiţe” la produs. Aceste fapte sunt cunoscute de bucureşteni, dar şi de poliţie. Nu mai este un secret pentru nimeni că imobilele ruinate, ale căror ganguri şi curţi duhnesc a urină, fecale, igrasie şi gunoi împuţit, sunt ocupate ilegal de indivizi cu moralitate îndoielnică. Mă întreb retoric dacă cei care tolerează infracţionalitatea evidentă sunt şi participanţi la cîştig?! Mai mult decît atît, acea zonă promiscuă este infernal de parcurs în timpul zilei, traficul urban strecurîndu-se cu greu printre imobile care sfidează gravitaţia şi încã stau în picioare.

Sorin Oprescu a luat o decizie curajoasă şi înţeleaptă. Conform unui plan de sistematizare elaborat încă de pe vremea cînd primar general era Traian Băsescu, a trecut la demolarea zonei Buzeşti pentru a face loc unui bulevard ce va lega Sudul de Nordul Bucureştiului. Şi, cum în România orice faptă bună nu rămîne nepedepsită, televiziunea antinaţională a lui Sorin Ovidiu Vîntu a declanşat atacul asupra lui Sorin Oprescu. Dar demolarea unor imobile aşa-zis istorice este doar pretextul, cauza este alta. Faptul că Oprescu a fost ovaţionat asemeni unui prim-balerin al Balşoi Teatrî cînd şi-a făcut apariţia pe scena Sălii Palatului, stricînd coregrafia operei de trei parale a Congresului PSD, acum o lună, i-a pus pe gînduri pe baronii acestui partid.

Dar cui îi este frică de Sorin Oprescu? Cu voia dumneavoastră, primul „care este” pe listă, Marean Vanghelie. Fiecare reuşită a actualului primar general îl îndepărtează cu ani lumină pe agramat de visul său de aur, acela de a cîştiga Primăria Capitalei la viitoarele alegeri locale. Vanghelie jinduieşte de mult timp să ajungă în scaunul municipal ocupat cîndva de Pache Protopopescu. Al doilea pe listă este Victor Ponta. Popularitatea şi aprecierea de care Sorin Oprescu se bucură în PSD îi dau fiori măruntului politician. Din cauza incapacităţii sale de a stăpîni partidul şi a lipsei de carismă, fiţosul Ponta poate pierde oricînd şefia social-democrată, iar într-o luptă pentru supremaţie Oprescu l-ar bătea şi cu o mînă legată la spate. 

Acum, în cîteva cuvinte şi imagini, am să demolez eu campania de dezinformare a Realităţii TV. Casa în care reporterii acestei televiziuni antinaţionale spun că a locuit Mihai Eminescu NU EXISTĂ. Numai că, din montaj, aceşti mincinoşi vînduţi(sau or fi doar proşti?) evită să arate adevărul. Mai sus este o fotografie a aşa-zisului imobil istoric, cu uşă de tablă şi toc de cornier. Jos, prezint un detaliu cu placa de marmură postată pe faţadã care ne spune că „aici a fost casa în care”şi nu „aici este casa în care” a locuit Eminescu. Mai exact, respectiva casă a fost demolată de mult iar buldozerul trimis de Sorin Oprescu demolează o magherniţă construită în locul în care, acum 130 de ani, Mihai şi Veronica îşi trăiau amorul. 

Tot pe Calea Buzeşti, mai sunt trei imobile considerat a fi „istorice”, dar asupra lor au fost făcute intervenţii structurale şi arhitecturale care le-au schimbat înfăţişarea. Într-unul a fost redacţia „Semănătorul”, publicaţie condusă o perioadă de Nicolae Iorga. Clădirea a fost renovată şi găzduieşte acum un restaurant-pizzerie. După opinia mea, este singura care arată decent.

În alt imobil era restaurantul „Neptun”(Marna), loc în care cînta Maria Tănase iar boema bucureşteană venea seară de seară să o asculte(citeşte mai mult pe blogul lui Victor Roncea). Acum, locul poate fi vizitat de amatorii de cuş-cuş şi baclavale, după termopane(istorice şi ele?) funcţionînd un restaurant turcesc.

 Iar al treilea imobil, din care a rămas numai faţada,  găzduia cinematograful „Feroviarul”. Sorin Oprescu a promis că partea de la stradă a acestei clădiri va fi mutată 120 de metri mai în spate, pentru a face loc noului bulevard, şi integrată întru-un proiect arhitectural modern. Foarte frumos!

Nu sunt un admirator al actualului primar general al Capitale, dar etica profesională mă obligă să îl apăr atunci cînd jigodiile îl atacă fără motiv. Clădirile istorice pe care lătrăii antinaţionali afirmă că acesta le demolează nu mai există, fizic sau arhitectural. Dacă ar fi fost altfel, şi Calea Buzeşti arăta conform fotografiilor interbelice de mai jos, mă legam cu lanţurile de clădirile aflate în calea buldozerelor. Aşa, nu le pot spune otrepelor de la Realitatea TV decît: Hai, sictir!

*****

PS:

Mulţumesc pentru foto Foaiei Naţionale şi lui Victor Roncea

Read Full Post »


Insula Jeju(sau Cheju), tărîm aparţinînd Koreei de Sud, este supranumită Ţara Iubirii. Foarte dotaţi cu umor, talent şi imaginaţie, dar goi de conformism şi false pudori, mai mulţi artişti au zămislit 140 de sculpturi care stau erecte spre mulţumirea vizitatorilor. Cîteva dintre acestea pot fi admirate în imaginile de mai jos.  

Read Full Post »

® Aşa, da! Aşa, nu!


Bîntuit de reminescenţele vechiului regim comunist şi ale propagandei sale, ieri, mi-am amintit de nişte panouri care se puteau vedea, înainte de 1989, la intrarea în fabricile şi uzinele patriei. Pe unul dintre acestea, sub titlul afişat „Aşa, da!”, erau puse fotografii cu piese, produse, unelte sau muncitori care respectau standardele de fabricaţie sau regulile de protecţia muncii. Pe celălalt panou, intitulat „Aşa, nu!”, erau lipite fotografii care înfăţişau rebuturi de producţie, scule neconforme utilizării şi muncitori fără echipamentul de lucru impus de regulile interne ale uzinei sau de protecţia muncii.

Vineri, i-am însoţit pe Emil Boc şi Anca Boagiu în inspecţia pe care au făcut-o la lucrările Centurii de Nord a Bucureştiului, pe traseul Podul Ştefăneşti-Podul Otopeni-Podul Chitila. Lucrările erau în toi şi constructorii l-au asigurat pe primul ministru că cei 20km de autostradă vor fi gata pînă la 1 Decembrie 2010. „Depinde şi de vreme”, a ţinut să precizeze un director al Administraţiei Naţionale a Drumurilor. „Tot de vreme depinde şi capetele voastre”, i-a replicat premierul. Una peste alta, se lucrează, se vrea, se vede! Indiferent ce spun aburitorii de banane pe care ni-i arată televiziunile antinaţionale, în perioada guvernelor Boc s-au construit ceva drumuri mioritice, ciomparativ de cei 5 km de autostradă ai guvernării duduinde a Tăriceanului. Ca să rămîn tot în notă post-decembristă, îl parafrazez pe Nicu Ceauşescu şi spun că guvernul PNL nici măcar nu a trasat cu dungi albe cîţi kilometri de drum s-au construit în guvernarea PDL. Avînd în vedere cele arătate, pot lipi imaginile de mai sus pe panoul „Aşa, da!”

Pe de altă parte, am făcut şi fotografii pe care le afişez pe panoul intitulat „Aşa, nu!”.

Din nefericire, demnitarul român nu poate ieşi din haina mahărului comunist. Fie că e directoraş în minister, ministru, şef prin administraţia locală sau parlamentar, „micul ceauşescu” vrea să fie tratat ca un super-om, mai ales cînd circulă pe drumurile publice. Echipaje ale poliţiei rutiere, cu motociclişti cu tot, blochează drumul, scot în marginea şoselei participanţii la trafic, dau peste cap o circulaţie şi aşa infectă. Toate astea numai ca să treacă val-vîrtej barosanul de rit nou. Aşa s-a întîmplat şi ieri. Coloane de autocamioane, autoturisme, TIR-uri etc. se întindeau pe kilometri, poliţia blocînd traficul în zona de Centură pe care se deplasau Emil Boc şi suita sa. Mă pun în pielea conducătorilor auto şi conştientizez ce consum de carburanţi şi nervii a provocat această vizită.

De aceea, mă întreb: Dacă premierul dorea să vadă stadiul lucrărilor la acel tronson de şosea, nu şi să obţină un profit de imagine, de ce nu a efectuat inspecţia seara tîrziu sau noaptea, fără să se mai blocheze traficul a sute de maşini şi fără să mai fie înjurat de şoferii înfuriaţi?!

E adevărat! Pe întuneric se vede mai prost la televizor!

Read Full Post »


O prietenă din Galaţi trebuie să-şi opereze fata de o anume afecţiune, la spitalul judeţean din localitate. Fără nicio jenă, asistenta şefă i-a dat bileţelul de mai sus în care a trecut consumabilele medicale cu care trebuia să se prezinte în ziua stabilită pentru operaţie, altfel aceasta nu poate avea loc. Costul de achiziţionare a produselor enumerate se situează în jurul sumei de 120 RON(1.200.000 milioane de lei vechi). La acesta, se adaugă încă 100 RON, bani pe care trebuie să-i dea medicului anestezist. Prietena mea este divorţată, iar fata ei are 21 de ani şi este studentă.

Liste de acest gen primesc toate persoanele care au nevoie de operaţii, iar numărul şi denumirea consumabilelor diferă în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale. Cam asta este situaţia în sistemul sanitar din ţara în care trăim!

Read Full Post »


Zilele acestea, am revăzut un scheci cu marele actor Toma Caragiu în care este vorba de o fabulă al cărei subiect era inspirat din viaţa unei întreprinderi din vremea comunistă. Elefantul, vrăbiuţa, bursucul şi tigrul erau de fapt directorul, secretara, contabilul şi şeful de la Centru. Cei care stau bine cu vederea, pe lîngă titanul Toma Caragiu pot observa şi pe minusculul Mircea Diaconu, un actoraş care în cariera sa nu ştiu să fi jucat decît roluri de naiv, tîmp, rudimentar, băiat de la ţară, doctoraş, scriitoraş, UTC-ist etc. Mereu dornic de parvenire şi degrabă dădătoriu din coate, Mircea Diaconu a ajuns, azi, director de teatru, senator PNL şi critic acerb al lui Traian Băsescu, ultima postură asigurîndu-i o promovare permanentă la televiziunile antinaţionale. Dar, nu doresc să vorbesc aici de Toma Caragiu sau de actoraşul cu ţîfne de damă aflată în perioada menstruală, crizat rău de cînd Guvernul a interzis cumulul de funcţii plătite cu bani de la buget(el luînd de la noi, contribuabilii, şi leafă de director, şi indemnizaţie de senator), ci vreau să mă refer la hipopotam.

Bine, bine- ar zice un privitor al scenetei- dar nu există un asemenea personaj în fabulă! E adevărat, în fabulă nu, dar în mintea mea, da, răspund eu. Văzînd din ce în ce mai des un anume domn la televizor, imaginaţia mea bogată(sau bolnavă, dacă vreţi!), rămasă sub imperiul scheciului, l-a asemuit cu un hipopotam. Chiar nu ştiu de ce! Priviţi fotografiile şi spuneţi-mi şi mie dacă aşavea motiv să fac o asemenea comparaţie. Eu nu cred! Dar, o fac!

Iată fabula mea:

Un mare hipopotam

A făcut în Cluj tam-tam

Într-un nu ştiu care an

C-o s-ajungă barosan.

Şi plecat cu vai, cu chiu,

A aflat pe la Sibiu

Că s-a dat funcţia-naltă,

Şi-a rămas cu curu-n baltă.

Dar, să las fabula la o parte şi să spun o poveste. Acum cîţiva ani, cînd trebuia să se formeze un nou guvern, Theodor Stolojan a trecut pe listă ca propunere pentru preluarea funcţiei de ministru al Educaţiei pe rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, Andrei Marga. Hipo…Personajul a fost anunţat şi, dornic de preamărire, a plecat pufăind spre Bucureşti. Între timp, jocurile politice şi Traian Băsescu au făcut ca nominalizarea iniţială să nu mai fie de actualitate. Theodor Stolojan i-a comunicat lui Marga, cu păreri de rău, că a fost şters de pe listă. Nominalizatul, care ajunsese deja la Sibiu, a făcut cale întoarsă cu coada între picioare. Uman este de înţeles ridicolul situaţiei. Omul se lăudase prin Cluj că va prelua ministeriatul Educaţiei, îşi luase rămas bun de la prieteni, colegi şi studenţi, se pupase cu neamurile pe bucile obrajilor, încălecase pe un cal alb şi s-a dat dus. Pînă la Sibiu!

După ce pleci din cetate în triumf e dureros să te întorci pe şalele măgarului, furişîndu-te pe sub ziduri. Ce să le spui celor de care abia te despărţisei? Că ai fost ministru doar de la Cluj la Sibiu? Repet! Din punct de vedere uman, este regretabil că Andrei Marga a trăit o mică dramă interioară. Dar asta nu justifică comportamentul ulterior al unui cadru didactic situat la un nivel înalt. Rectorul UBB a rămas nu doar cu orgoliul rănit, ci şi cu o ură nemărginită faţă de Traian Băsescu, Theodor Stolojan, PDL, Emil Boc şi consilierii premierului care sunt profesori, lectori sau asistenţi la Babeş-Boylai. Iar Andrei Marga îşi revărsă ura, aproape seară de seară, pe ecranele Realităţii TV sau/şi Antenei 3, cot la cot cu saltimbancii de serviciu ai mogulilor.

Parafrazînd un citat celebru, aş putea spune că dacă ţara a pierdut un ministru, studenţii au cîştigat un profesor. Dar, la naiba! Andrei Marga şi-a dat măsura talentului său pe cînd făcea parte din Guvernul Convenţiei Democrate. Dacă atunci făcea scofală după scofală, de ce acum ar fi fost altfel? Personajul, deşi nu o recunoaşte, tînjeşte să ajungă iarăşi ministru al Educaţiei. Pe hîrtie a şi ajuns, el făcînd parte din guvernul format în penumbră de Crin Antonescu. Aşa că, dacă PNL o să  vină la guvernare, Andrei Larga Marga are şanse să mai fie ministru. Măcar de la Cluj pînă la Braşov, ca să nu zic Băicoi, că sună urît.

****

UPDATE: Un cunoscãtor al situaţiei care a dus la ştergerea lui Andrei Marga de pe lista miniştrilor mi-a spus că nu Traian Băsescu s-ar fi aflat în spatele acţiunii, ci Călin Popescu Tăriceanu. Fostul premier, văzînd împărţirea ministerelor pe care o conveniseră, în 2004, Teodor Stolojan şi Traian Băsescu, a vrut să scape de nominalizatul Andrei Marga pentru că nu-l suferea. Ca să iasă elegant din această problemă, fostul prim-ministru i-a cerut preşedintelui să facă o rocadă de ministere. Astfel,  PNL a dat Educaţia democraţilor, iar PD le-a dat liberalilor, la schimb, Apărarea.

Read Full Post »

® Oxiurii


Ufff! Bine că am scăpat de tămîierile aduse „geniului” păunescian. De vineri pînă azi, dacă mă tăiai, în loc de sînge îmi curgeau din fizic lălăieli, behăieli, boceli, zmiorcăieli, văicăreli şi alte cuvinte la final cu „eli”, de la abureli. „Poetul a murit, s-a stins flacăra”, scria pe ecranul unei televiziuni antinaţionale. „S-a stins Adrian Păunescu, flacăra continuă să ardă”, anunţa cealaltă televiziune trasă pe acelaşi calapod. Omul s-a dus la locul său de odihnă, jelit de o ciurdă a burgheziei proletare care a pisat sub copite morminte învecinate cu proaspăta criptă, iar în două dintre acestea dorm veşnic „anonimii” I. L. Caragiale şi Nichita Stănescu. „Poietul” a murit, asta îmi este clar, dar o nedumerire abia s-a născută! Care-i treaba cu flacăra aia?! S-a stins, neică, sau continuă să ardă?

„Dar ce legătură au oxiurii cu cele scrise mai sus?”, s-ar întreba un om cu toate rotiţele capului la locul lor. Păi, au! În mintea mea. Similitudinea m-a străfulgerat gîndind la comportamentul reporterilor, realizatorilor şi strategilor malefici ai celor două televiziuni antinţionale. Oxiurii(denumiţi şi viermi de şezut) trăiesc în întunericul intestinului nostru şi se hrănesc cu fecale. Dacă ar fi doar atît, nu am fi deranjaţi, însă ei ne provoacă simptome precum mîncărimi în cur, somn agitat, dureri cînd faci pipi, bruxism(scrîşnet din dinţi), stare de nervozitate. „Dar tot nu văd nicio legătura”, ar continua să spună acelaşi om cu boii acasă. De aceea, să exemplific.

Vineri, şeful Executivului şi ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, au vizitat terminalul conform standardelor Schengen al Aeroportului Otopeni. Fără nicio exagerare, interioarele şi dotarea tehnică arată excepţional. În urmă cu o lună, acolo era dezastru. Boc i-a ameninţat pe cei responsabili că dacă nu respectă termenul de finalizare impus de UE, adică 15 noiembrie, „vor cădea capete”. Şi termenul s-a respectat! În vizita sa, primul-ministru a fost însoţit şi de cîţiva oxiuri. Aceştia au făcut abstracţie de pasul înainte făcut de România spre spaţiul Schengen, de strădania Guvernului pentru ca aderarea să aibă loc în martie 2011, şi l-au sîcîit pe Emil Boc cu întrebări răutăcioase legate de demisie, de relaţia cu UDMR, de cîţi km de autostradă s-au făcut în 2010(ei ziceau că 12, premierul a explicat că 68) etc. Oxiurii, în foamea lor de materii fecaloide, tot sperau ca premierul să se scape cu ceva, ca mai apoi să aibă ce ronţăi prin studiouri „comentatorii” permanenţi şi remuneraţi. Emil Boc, şicanat de oxiuri, pătimea simptomele de mai sus. Şi e deranjant să ai mîncărimi, nu?

Dar, iată un exemplu şi mai proaspăt, cel de luni, 8 noiembrie. România a găzduit la Palatul Parlamentului „Summit-ul Dunării”. Au participat  şefi de guvern şi alţi demnitari din ţările riverane fluviului, precum şi „primul ministru” al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso. Orice ţară de pe Pămînt s-ar fi mîndrit cu o asemenea oorganizare. Nu mai vorbesc de importanţa economică a strategiei lansate cu prilejul evenimentului, şeful CE anunţînd că UE este dispusă să investească 95 de miliarde de euro(noi avem proiecte de 9 mld). Printre obiectivele ce se vrea realizate menţionez construirea a încă două poduri între ţara noastră şi Bulgaria, a unei linii ferate de mare viteză între Constanţa-Bucureşti-Budapesta-Viena care să se lege cu ruta Viena-Paris-Londra, investiţii pentru protejarea Deltei Dunării şi dezvoltarea turismului etc. Credeţi că oxiurii au prezentat cum se cuvine acest eveniment, cu măsuţe televizate pline de invitaţi care să analizeze impactul economic şi social al strategiei bazinului dunărea, aşa cum au făcut la moţiunea de cenzură, de exemplu? Ei bine, nu! Deşi în orice ţară aceste ştiri erau printre primele în jurnale, pentru viermii de şezut a fost important că UDMR vrea să iasă de la guvernare, că miniştrii au averi mari, că nişte bezmetici apăruţi ca la un semn(cu televiziuni cu tot), membri declaraţi ai „Miliţiei Spirituale”, protestau în faţa Palatului Parlamentului, că pensionarii se înghesuie la cozile unde se dau, gratuit, alimente trimise de UE(era la fel şi pe vremea lui Tăriceanu, pe cînd duduia economia), că nişte PDL-işti se ceartă, că Elena Udrea are credit de 3,3 milioane de euro etc. Hulpavi şi în goana lor numai după mizerii, oxiurii nu-şi doresc nimic altceva decît să stea în intestinul naţional şi să mestece „rahat”. 

Sper că nu mă bănuieşte vreun cititor constant al acestui blog că sunt un apărător al Guvernului Boc. Dimpotrivă! Dar, dacă critic aspectele negative, mă simt obligat profesional, deontologic, moral, informaţional, să evidenţiez şi faptele pozitive. Numai oxiurilor le pute totul. Poate ar trebui ca aceşti viermi anali să conştientizeze că problema este la ei. Păi, nu oxiurii mănîncă…   

PS: Am pus puncte, puncte ca să evit cacofonia! 😉

PPS: Cer iertare adevăraţilor oxiuri pentru că i-am jignit comparîndu-i cu unii jurnalişti amorali.

Read Full Post »


Cred că moartea unui om, oricare ar fi acesta şi orice ar fi făcut el în timpul vieţii, trebuie privită cu sfinţenie. Suferinţa copiilor lui, a părinţilor, a prietenilor apropiaţi, e vie, există şi trebuie respectată. Cine nu se înclină în faţa trecerii în nefiinţă a unui om, ori e nebun, ori e abrutizat. Am dorit să încep prin a-mi exprima aceste credinţe intime în speranţa că nu voi fi judecat prea asupru pentru ceea urmează să  scriu.

Deşi am vrut să evit subiectul morţii lui Adrian Păunescu, cohorta înlăcrimată care se perindă pe ecranele televizoarelor mă umple de nervi şi mă obligă psihic să nu pot trece nepăsător peste acest eveniment nefericit. Eram deja iritat, de cîteva zile, de Realitatea TV şi Antena 3 care, asemeni unor corbi hămesiţi aşezaţi pe crengile copacului sub care agonizează un animal rănit, privegheau cu reporteri intrarea în morga Spitalului de Urgenţă. Fătucile cu microfon se aflau într-o emulaţie macabră, fiecare sperînd să ciugulească cea dintîi din  cadavrul încă aburind al poetului, aducînd astfel postului respectiv un spor de puncte de audienţă. „Este doar o chestiune de ore pînă cînd medicii vor anunţa decesul lui Adrian Păunescu”, spunea miercuri, pe la 17:00, o Casandră tîmpă a Realităţii TV. Timpul i-a dat parţial dreptate năroadei, poetul decedînd precum prevestise ea, dar nu după cîteva ore, ci după aproape 40(vineri, ora 7:30 AM). 

După anunţarea morţii poetului, indivizii care s-au perindat prin studiourile radio-tv încercau să nege istoria recentă şi faptul că Adrian Păunescu a fost un cîntăreţ al regimului trecut. Drept răsplată, bardul a fost caterisit cu scuipaţi, în 1989, şi numai refugierea în sediul Ambasadei SUA l-a scăpat de linşajul demonstranţilor. Uitucilor care, azi, se chinuiesc să zugrăvească defunctul în culorile dizidenţei le ofer dovada celei mai abjecte idolatrii. Luaţi de aici textul şi oda în care Ceauşescu era înnobilat cu apelativul „Măria Ta”!

Înlăcrimaţii televizaţi(care pînă ieri discutau politică şi înjurau Puterea) s-au metamorfozat acum în iubitori de Păunescu şi recită din opera dispărutului, suspină, povestesc, fredonează. Unii, deşi se dau prieteni cu el, nici măcar nu l-au cunoscut personal. Alţii l-au cunoscut dar i-au fost neprieteni şi l-au înjurat pînă decurînd. Un exemplu elocvent este Corneliu Vadim Tudor. Tribunul l-a pizmuit toată viaţa pe Adrian Păunescu pentru că era mai influent şi mai talentat decît el, atît ca poet, cît şi ca linguşitor al lui Ceauşescu. Din cauza acestei invidii cei doi au fost certaţi ani de-a rîndul. Chiar şi acum, în crizele sale televizate, V.C. Tudor mai mult se ridică pe el în slăvi decît  aduce laudatio defunctului, ilustrînd cum nu se poate mai bine versurile cu adevărat genialului Eminescu:

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare/ Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare/ Iar dasupra tuturora va vorbi un mititel/ Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el …”

Înainte de 1989, deşi era la modă, nu m-am dus la Cenaclul Flacăra. Citeam poeziile lui Adrian Păunescu, cîntam la chitară cele mai cunoscute melodii folk ale acelei perioade, dar, deşi nu-l cunoscusem personal , nu-mi plăcea omul. Incantaţiile  adresate lui Nicolae Ceauşescu, modul teatral în care se manifesta în spaţiul public, desfrîul la care se deda în peregrinările sale prin ţară, dorinţa de a fi identificat ca important potentat al regimului comunist, plăcerea de a vedea norodul întins la picioarele sale şi autorităţile tremurînd de frica sa, faptul că revendica locul lui Eminescu din panteonul cultural naţional au fost suficiente motive pentru a-mi induce repulsie faţă de personaj. 

 Cînd l-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu, prin 2003, pe cînd era senator PSD, am avut confirmarea faptului că intuiţa nu mă înşelase. Eram şef la o televiziune şi el a venit ca invitat la o emisiune politică. Protocolul îmi cerea să socializez cu oaspeţii importanţi pînă în momentul în care aceşia intrau în studio. Nu-mi mai amintesc temele de discuţie ci doar că, la un moment dat, l-am întrebat: „Maestre, ce titulatură să vă trec pe burtieră?”. Întrebarea era firească. Am avut experienţe nefericite cu invitaţi care s-au supărat că nu apărea scris pe ecran „senatorul X”, „actor emerit Z” sau „doctor docent Y”. El s-a uitat contrariat la mine şi mi-a spus cu superioritate, emfatic: „Adrian Păunescu şi-atît”. Dar adevăratele dispute dintre noi au venit un an mai tîrziu, pe cînd eram redactor şef la Realitatea TV, patronul televiziunii fiind pe atunci Silviu Prigoană. Adrian Păunescu avea o emisiune de dialoguri, în fiecare seara, de la 22:00 la 24:00. Conform programului, la oră fixă trebuia să intre în emisie jurnalul, numai că poetul nu  dorea să mai iasă din studio. Astfel, cele 10 minute de ştiri nu puteau fi difuzate ceea ce mi-a creat probleme în relaţia cu Prigoană. Patronul m-a sunat ameninţîndu-mă că dacă eu nu-l dau afară din studio pe Păunescu, mă dă el pe mine din televiziune. În urma acestui argument destul de convingător, ca să nu rămîn fără serviciu, i-am spus poetului în cască să anunţe sfîrşitul primei părţi a emisiunii sale, altfel îi tai emisia. El nu s-a conformat şi am introdus publicitate peste dialogurile lui. Păunescu a considerat că l-am făcut de rîs în faţa lumii şi a avut un acces de furie. A ieşit val vîrtej din studio şi a venit la mine în birou, roşu la faţă. „Cum îţi permiţi dumneata să-mi tai mie emisiunea, domnule? Eu sunt Adrian Păunescu. Dumneata cine eşti?”, mi-a bolborosit el ca un cazan sub presiune. Ne-am certat, am ţipat unul la altul, halimai în toată regula. A doua zi, el m-a reclamat patronului şi trebuie să recunosc că Silviu Prigoană mi-a apărat decizia, rugîndu-l totodată să se conformeze regulilor televiziunii. Păunescu a respectat înţelegerea doar cîteva zile, apoi a revenit la năravul dintîi. Disputele dintre noi au continuat aproape seară de seară. Ţin minte că odată le-a spus invitaţilor şi telespectatorilor că este presat de colegi să iasă din emisiune pentru a se difuza jurnalul. „Discuţia noastră este mult prea interesantă şi e păcat să pierdem timpul. Am să prezint eu ştirile care şi aşa sunt vechi”, a spus Păunescu şi a început să citească prima ştire care era încărcată pe prompterul din faţa sa. Normal că am sărit ca ars şi iar am cerut regiei de emisie să bage publicitate sau promo peste el. Iar scandal! Cînd Prigoană nu a mai prelungit contractul cu el m-am simţit izbăvit. Acum, în timp ce scriu, zîmbesc amintirilor dar atunci eram plin de scîrbă şi sătul de ifosele acestui personaj grobian. Prin comportamentul lui, Adrian Păunescu da de înţeles că trăia cu sentimentul că noi, contemporanii săi, nu-l merităm.

Opinia publică post-decembristă a putut să-şi dea seama de adevărata faţă a poetului în urmă nefericitului accident pe care l-a comis soţia sa. Păunescu, pe atunci senator PSD, deşi dorea să pară mare iubitor al moralei şi neamului, a apăsat toate pîrghiile posibile pentru a o salva pe nevastă-sa de puşcărie, deşi ea a secerat trei vieţi de români şi a lăsat o fetiţă orfană şi mutilată(citeşte aici). „Cum e posibil ca mama copilei lui Păunescu să fie o puşcăriaşă?”, cred că şi-a spus în mintea-i cantonată în filozofia potentaţilor comunişti privilegiaţi înainte de 1989. Cei care aprind, azi, lumînări la căpătîiul lui, să se roage şi pentru cele trei victime care îşi strigă dreptatea din morminte.

După 2004, odată cu trecerea pe linie moartă a susţinătorului său Ion Iliescu, Adrian Păunescu a fost scos de pe listele parlamentarilor PSD de către noul val din care a ieşit înspumat Mircea Geoană. Orgoliul nemăsurat al poetului a suferit enorm, mulţi considerînd acest fapt drept cauză a declanşării unei afecţiuni ireversibile. Cărţile şi ziarul nu i se mai vindeau, reanimarea Cenaclului Flacăra a fost un fiasco, marginalizarea socială era evidentă, nevoile financiare îl copleşeau. Nici încercarea de a răzbi prin copii săi nu i-a reuşit, Andrei Păunescu(alminteri un tip civilizat)  nemoştenind talentele tatălui. Căsoiul de pe Dionise Lupu, situat în centrul Bucureştiului, devenise prea mare pentru cel ce odată avea o ţară la picioare. Adrian Păunescu a murit supărat pe noi, neînţelegînd prea bine ce i se întîmplă  şi neîncetînd să se considere geniul nemeritat. În ultima perioadă, impresionat de decăderea şi boala poetului, Sorin Ovidiu Vîntu i-a dat un osicior de ros la Realitatea TV, plătind unele prezenţe ale lui Păunescu în studio. Invitat ca şi comentator pe diferite teme, el nu scăpa prilejul să certe, mai pe faţă, mai voalat, poporul pe care el îl considera infam şi nerecunoscător. Decăderea din finalul trecerii lumeşti i-a adus mult zbucium şi măcinare interioară, grăbindu-i sfîrşitul.

În concluzie, pot spune că Adrian Păunescu a fost un poet deosebit, dar un om slab prăbuşit sub greutatea talentului său literar. De aceea, în faţa memoriei sale eu nu pot trece decît semnul ±. Deşi unii critici nu-l consideră un mare poet ci doar un foarte bun versificator, eu am în bibliotecă poeziile sale pe care le (re)citesc cu plăcere. El a uimit prin capacitatea de a memora sute de poezii, nu numai din creaţia proprie, ci şi din a altora. Incontestabil este şi rolul său în descoperirea şi lansarea unor talente ale muzicii tinere(înainte de 1989), generaţia de aur a folk-ului datorîndu-i existenţa, aşa cum el îi datorează acesteia insinuarea în mentalul colectiv.

La ceasul său de înserare, am uitat să urăsc slăbiciunile omului, dar nu voi uita să-i apreciez creaţia. Doamne, odihneşte-l în pace pe Adrian Păunescu!

Read Full Post »


Deciziile Curţii Constituţionale au devenit pentru viaţa socio-politică românească un fel de cui al lui Pepelea, iar oricare dintre cei 9 judecători, indiferent de lege, tocmeală sau binele public, dacă interesele personale i-o cer, se transformă într-un Pepelea. El intră cu obielele rău mirositoare în casa intereseului naţional şi îşi agaţă haina în cuiul înfipt, nu în grindă, ci în inima ţării. Aşa au făcut magistraţii CCR cînd au decis că este constituţional să fie eliminate pensiile „nesimţite”, mai puţin cele ale lor. Aşa a făcut judecătorul Puşcaş Valentin Zoltan, propus de UDMR, care s-a împotrivit reducerii cu 15% a pensiilor, motiv pentru care Guvernul a fost obligat să majoreze TVA la 24%, aruncînd ţara în haos fiscal. Iar cel mai recent exemplu ni-l oferă Petre Lăzăroiu, propus de preşedinte, care a respins Legea Educaţiei Naţionale din considerente proprii. Surse apropiate premierului mi-au spus motivele pentru care Pepelea şi-a agăţat haina în cui, călcînd în picioare interesele a zeci de mii de elevi şi studenţi, pentru că interesul său personal îi cerea să respingă Legea Educaţiei în forma asumată de Guvern(citeşte aici).                                                                                                                                        Pentru că nu am avut timp pînă acum, destăinui abia azi filmul evenimentelor.

Miercuri, la aflarea veştii potrivit căreia CCR a considerat neconstituţională procedura de asumare a Legii Educaţiei, Emil Boc s-a interesat care au fost judecătorii care au votat împotrivă. Premierul a fost şocat să afle că alături de judecătorii propuşi de PSD şi PNL, al căror vot „anti-Guvern” era de aşteptat, s-a mai opus legii şi magistratul propus de Traian Băsescu la CCR. Emil Boc a crezut că a fost „trădat” de preşedinte şi a anunţat „greii” PDL(Blaga, Videanu, Oltean) că demisionează. Aceştia l-au domolit greu pe premier şi l-au informat pe preşedintele României de intenţia acestuia, şeful statului fiind la acea oră într-o vizită oficială în Slovenia. Impulsul de moment al lui Boc este de înţeles. În primul rînd, atacurile făţişe sau voalate la care este supus în ultima vreme din partea unor persoane considerat a fi apropiate de Traian Băsescu era imposibil să nu-i de-a nu dea de gîndit premierului şi să nu considere votul dat de Lăzăroiu ca făcînd parte dintr-o vendetă îndreptată asupra sa. „Probabil că preşedintele nu mă mai vrea”, şi-o fi spus Boc în spatele frunţii ciocnită ciocnite de ouă roşii. Al doilea motiv care l-a împins pe Boc către demisie a fost pierderea credibilităţii sale în faţa liderilor UDMR cărora aproape le jurase că legea va trece în forma dorită de minoritari. Pe de altă parte, Marko Bella şi ai lui s-au considerat înşelaţi de premier considerînd că preşedintele i-ar fi cerut lui Lăzăroiu să respingă actul normativ.

Să recapitulez:

  • avem un premier care vrea să demisioneze pentru că se crede trădat de mentorul său de la Cotroceni şi pentru că onoarea i s-a făcut cioburi în faţa partenerilor de guvernare, ungurii fiind supăraţi, aprigi şi suspicioşi;
  • avem o UDMR care vrea să iasă de la Putere pentru că se crede înşelată de Emil Boc şi PDL, maghiarii crezînd că au fost loviţi prin ricoşeu de omul numit de preşedinte la CCR(RTV şi A3, cu toţi analiştii lor, lucrînd la tensionarea relaţiilor şi ieşirea UDMR de la guvernare);
  • şi mai avem un preşedinte care, departe de ţară, primeşte cu stupoare aceste veşti rele, el neştiindu-se în spatele deciziei lui Petre Lăzăroiu.

În acest context, iată ce a urmat:

Traian Băsescu îl sună de urgenţă pe Emil Boc, aflat în plină şedinţă de Guvern, şi îi cere să renunţe la gîndul de a demisiona. De asemenea, preşedintele îi solicită premierului să facă tot posibilul şi să liniştească tabăra UDMR-istă, sîngele husarilor fiind la o fierbere maximă. Mai mult, miercuri seara, Traian Băsescu a venit la Guvern la 10 minunte după ce a aterizat pe Otopeni pentru a-l convinge pe Emil Boc, faţă-n faţă, că nu are niciun amestec în decizia CCR. În plus, a doua zi, joi, dis de dimineaţă, preşedintele a mai făcut o vizită la Palatul Victoria pentru a discuta personal şi cu Marko Bella, încercînd să-l convingă şi pe acesta că nu el este în spatele deciziei lui Lăzăroiu. Aşezaţi la aceeaşi masă, cei trei „B”(Băsescu, Boc şi Bella) şi-au jurat credinţă şi au stabilit strategia pe care o vor adopta după publicarea motivării de către CCR, aşa încît Legea Educaţiei Naţionale să treacă pînă la urmă în forma convenită de PDL şi UDMR.

Complicat, nu?  De scris, citit şi înţeles. Dar cred că totuşi este foarte clar că acest coi cui al lui Pepelea poate arunca România în criză politică ceea ce, însumat cu criza economică, ar duce la dezastru social. Este normal ca soarta a milioane de români să fie la cheremul intereselor mesechine ale unui om? Eu cred că nici măcar la cheremul a 9!

_____________________________________

PS: Pentru că am pomenit de Pepelea, postez mai jos o parodie genială a poveştii populare, scrisă de Savin Badea 

Cuiul lui PEPELEA

Prelucrare după o snoavă populară românească.
Parodie şi fabulă.

A fost cîndva un om frumos,
Isteţ, iubeţ, sărac, hazos –
« Bun gospodar, cu toate celea –
Totuşi, sărac, bietul Pepelea. »
El, într-o bună zi se-arată
Îndrăgostit lulea de-o fată,
O fată mîndră, ca o zînă,
Frumoasă foc, s-o iei de mînă,
Să cumperi lumînări de ceară
Curată şi s-o pui la scară,
Să o cununi şi la altar
Cu-acel Pepelea, om ştrengar.
Iar fata nu s-ar fi codit,
Dar tatăl fetei, om sucit,
Nu vrea s-audă de flăcău,
Că-i sărăntoc şi de neam rău.
“ – Măi, moşule, faci treabă proastă,
De nu-mi dai fata de nevastă. »
« – Mai puneţi pofta-n cui, băiete,
Că toate satele au fete !… »
« – Atunci, dacă-i aşa anume,
Am să-mi vînd casa, plec în lume!”
“ – Ţi-o cumpăr eu!” – zice-acel tată.
« – Bine, ţi-o vînd, dar ia-o toată,
Din cheutoare-n cheutoare,
Afară doar de-un lucru mare…
Acela, nu ! – un cui de lemn,
Bătut în casă ca însemn,
Pe partea dinspre răsărit –
Pe-acela să mi-l laşi înfipt. »
« – Ei, şi de ce ?! » – se miră moşul.
« – E pus anume de strămoşul –
O moştenire din părinţi,
Nu-l dau nici pe un car de sfinţi !
Hai, bate palma, facem pactul,
Tu scoate banii, eu scriu actul ! »
Omul dă banii şi se face
Un act pecetluit şi… pace !
Iar cel cu fata cea frumoasă
Se mută la Pepelea-n casă –
Pridvor, odăi încăpătoare,
Ferestre mari, strălucitoare,
Cu-mprejurime de livadă
Şi acareturi prin ogradă.
Le erau dragi toate acelea,
Numite « casa lui Pepelea »,
Dar lui Pepelea, drag ca pragul,
Îi era cuiul, cît ciomagul,
Cui – lemn de fag – bătut iţit,
Pe partea dinspre răsărit.
A doua zi, să vezi belele :
Vine Pepelea. « – Ce-i, Pepele ? »
« – Păi, am venit, acilea, eu,
Să-mi pun căciula-n cuiul meu, »
Iar omul cam strîmbă din nas,
Dar învoiala i-a rămas ! –
Si-apoi ce mai putea să facă,
Dacă aşa s-a scris în joacă ?!
A treia zi – la fel – belele:
Vine nebunul. « – Ce-i, Pepele ? »
« – Păi, am venit acilea eu,
Să-mi iau ce-am pus în cuiul meu. »
Şi-apoi aşa, mîine aşa,
Punea Pepelea ce avea,
Cîte ceva sau lua pripit,
Din cuiul de la răsărit,
Cui zdravăn, fain, un cui de lemn,
Bătut de moşu-său însemn.
Şi să vedeţi treabă isteaţă :
Se întîmpla de dimineaţă,
Cu pusul luat şi luatul pus,
Taman cînd omul era dus
În sat, la tîrg, să are gruiul…
Acasă, fata, cui şi şuiul.
Şi fata avea grijă ca
Să nu i-l scoată careva,
Cuiul acela pricopsit,
Din partea dinspre răsărit –
Nu vrea să piardă acel cui…
De ce? Ghiciţi, că nu vă spui ! –
Nu pot, nu vreau… să vreau, nu ştiu –
Pepelea a rămas tot viu,
Casa rămase în picioare
Şi în perete cuiul mare:
Pepelea-ndrăgostit de cui
Şi fata după… cuiul lui.
Dar nu prea mult, căci într-o zi,
Prin sat o nuntă se porni:
Pepelea s-a-nsurat « acasă »
Şi-a luat pe fată de mireasă,
Fată cuminte, păzind cuiul,
În casa ce-o vînduse şuiul.
M-am dus la moş c-o vorbă – spui :
« – Prea bine, moşule Băcui,
Ce te-a făcut să îţi măriţi
Fata cu unul fără minţi ?
Tocmai cu-acela din zăluzi,
De care nici nu vreai s-auzi ? »
« – Ce m-a făcut ? – zise Băcuiul –
Păi, cuiul lui Pepelea, cuiul !…
Îi zic, ast’ vară, ălui prost,
Că-i prea glumeţ şi n-are rost…
Dar el, rîzînd: “Scăpare nu-i!
Dă fata, că mai am un cui!”
Şi ca să ştiu că nu glumeşte
Mi-arată « cuiul », voiniceşte :
Avea nărodul căscăui
Un ditamai piroi, nu cui.
De-l mai vedea şi fata mea,
Se-ngreuna cum de-l vedea.
Geaba mă luam de viaţa lui,
Că pofta nu se pune-n cui.
Şi mi-ar fi zis : « Neică Băcuiu,
Îţi las şi fata, las şi cuiul !… »
Sau : « Joaca s-a sfîrşit, e gata,
Rămîi cu cuiul, eu cu fata!”-
M-ar fi lăsat bătrîn, nebun,
Cu ochii pironiţi la drum,
Neputincios, c-un cui folos,
De rîsul lumii, dar băţos…
Aşa că mi-a rămas – nu pot,
Să nu-i dau cuiul, fată, tot ! –
Îi dau şi haina de pe mine,
Să mîntui treaba asta bine :
Nebunul poa’ să-mi ia şi pielea,
S-o puie-n cuiul lui Pepelea.
Însă să ştii : povestea toată
Nu-i doar c-un cui, ci două, iată.
Am pus-o, zău, de mămăligă –
« Cine nu riscă, nu cîştigă ! »

Read Full Post »


PSD şi PNL continuă să refuze dialogul cu puterea. Antonescu şi Ponta nu înţeleg faptul că nu se reprezintă pe ei personal, ci interesele a milioane de români.  Opoziţia trebuie să participe la discuţiile preşedintelui cu partidele de guvernămînt. Interesul meu, ca cetăţean, este acela de a avea reprezentanţi care să ţină echilibrul democratic al statului de drept, nelăsînd Puterea de capul ei.

Pentru atitudinea lor antinaţională, liderii PNL şi PSD ar trebui ruşinaţi de toţi cetăţenii, dar mai ales de votanţii celor două partide pentru că ei, alegătorii, sunt nereprezentaţi la discuţiile în care se decide soarta ţării.

Pe cînd PSD, PNL şi PC stau pe margine, făcînd fiţe ca virgina în noaptea nunţii, PDL şi aliaţii săi îşi pun poalele-n cap şi se bălăcesc în banul public după bunul plac.

În tot acest timp, Emil Boc se vaită că el duce greul ţării pe umeri şi acuză Opoziţia că habar n-are de situaţia gravă în care ne aflăm, cocoşaţi de nevoi.

Iar preşedintele, pe bună dreptate, se vaită că aparatul bugetar este obez, iar România nu mai poate să-l ducă. 

În plus, un grăsunel de la FMI pune condiţii de neacceptat pentru a acorda încă un împrumut ţării, contabilul de la Washington poziţionîndu-se contrar mersului înainte al cetăţeanului român.

Spre exemplu, oficialul de la FMI ţine partea băncilor, instituţii care au profitat enorm chiar şi pe vremuri de criză. Milioane de români trag la jugul intereselor bancherilor, îmbgoăţindu-i, unii concetăţeni fiind în pericol să rămînă, cum se spune în popor, în curul gol.

Cît va mai fi chinuit acest popor situat la confluenţa marilor interese? Noroc că el a supravieţui vicisitudinilor şi membrii săi au reuşit să găsească o cale pentru a depăşi greutăţile vieţii.

Codrul, balada, doina, piciorul de plai au fost mereu „tovarăşii” de nădejde ai românului. Nu degeaba se spune că prima casă a lui a fost pădurea.

Totuşi, cea mai importantă valenţă spirituală a acestui popor este credinţa, izvor de unde şi-a adăpat înţelepciunea care, pătrunsă parcă în ADN, îi insuflă dragostea pentru familie şi pentru iubirea aproapelui(„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”).

Şi-am încălecat pe-o… şa?!

Read Full Post »

« Newer Posts