Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 noiembrie 2010


Cred că moartea unui om, oricare ar fi acesta şi orice ar fi făcut el în timpul vieţii, trebuie privită cu sfinţenie. Suferinţa copiilor lui, a părinţilor, a prietenilor apropiaţi, e vie, există şi trebuie respectată. Cine nu se înclină în faţa trecerii în nefiinţă a unui om, ori e nebun, ori e abrutizat. Am dorit să încep prin a-mi exprima aceste credinţe intime în speranţa că nu voi fi judecat prea asupru pentru ceea urmează să  scriu.

Deşi am vrut să evit subiectul morţii lui Adrian Păunescu, cohorta înlăcrimată care se perindă pe ecranele televizoarelor mă umple de nervi şi mă obligă psihic să nu pot trece nepăsător peste acest eveniment nefericit. Eram deja iritat, de cîteva zile, de Realitatea TV şi Antena 3 care, asemeni unor corbi hămesiţi aşezaţi pe crengile copacului sub care agonizează un animal rănit, privegheau cu reporteri intrarea în morga Spitalului de Urgenţă. Fătucile cu microfon se aflau într-o emulaţie macabră, fiecare sperînd să ciugulească cea dintîi din  cadavrul încă aburind al poetului, aducînd astfel postului respectiv un spor de puncte de audienţă. „Este doar o chestiune de ore pînă cînd medicii vor anunţa decesul lui Adrian Păunescu”, spunea miercuri, pe la 17:00, o Casandră tîmpă a Realităţii TV. Timpul i-a dat parţial dreptate năroadei, poetul decedînd precum prevestise ea, dar nu după cîteva ore, ci după aproape 40(vineri, ora 7:30 AM). 

După anunţarea morţii poetului, indivizii care s-au perindat prin studiourile radio-tv încercau să nege istoria recentă şi faptul că Adrian Păunescu a fost un cîntăreţ al regimului trecut. Drept răsplată, bardul a fost caterisit cu scuipaţi, în 1989, şi numai refugierea în sediul Ambasadei SUA l-a scăpat de linşajul demonstranţilor. Uitucilor care, azi, se chinuiesc să zugrăvească defunctul în culorile dizidenţei le ofer dovada celei mai abjecte idolatrii. Luaţi de aici textul şi oda în care Ceauşescu era înnobilat cu apelativul „Măria Ta”!

Înlăcrimaţii televizaţi(care pînă ieri discutau politică şi înjurau Puterea) s-au metamorfozat acum în iubitori de Păunescu şi recită din opera dispărutului, suspină, povestesc, fredonează. Unii, deşi se dau prieteni cu el, nici măcar nu l-au cunoscut personal. Alţii l-au cunoscut dar i-au fost neprieteni şi l-au înjurat pînă decurînd. Un exemplu elocvent este Corneliu Vadim Tudor. Tribunul l-a pizmuit toată viaţa pe Adrian Păunescu pentru că era mai influent şi mai talentat decît el, atît ca poet, cît şi ca linguşitor al lui Ceauşescu. Din cauza acestei invidii cei doi au fost certaţi ani de-a rîndul. Chiar şi acum, în crizele sale televizate, V.C. Tudor mai mult se ridică pe el în slăvi decît  aduce laudatio defunctului, ilustrînd cum nu se poate mai bine versurile cu adevărat genialului Eminescu:

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare/ Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare/ Iar dasupra tuturora va vorbi un mititel/ Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el …”

Înainte de 1989, deşi era la modă, nu m-am dus la Cenaclul Flacăra. Citeam poeziile lui Adrian Păunescu, cîntam la chitară cele mai cunoscute melodii folk ale acelei perioade, dar, deşi nu-l cunoscusem personal , nu-mi plăcea omul. Incantaţiile  adresate lui Nicolae Ceauşescu, modul teatral în care se manifesta în spaţiul public, desfrîul la care se deda în peregrinările sale prin ţară, dorinţa de a fi identificat ca important potentat al regimului comunist, plăcerea de a vedea norodul întins la picioarele sale şi autorităţile tremurînd de frica sa, faptul că revendica locul lui Eminescu din panteonul cultural naţional au fost suficiente motive pentru a-mi induce repulsie faţă de personaj. 

 Cînd l-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu, prin 2003, pe cînd era senator PSD, am avut confirmarea faptului că intuiţa nu mă înşelase. Eram şef la o televiziune şi el a venit ca invitat la o emisiune politică. Protocolul îmi cerea să socializez cu oaspeţii importanţi pînă în momentul în care aceşia intrau în studio. Nu-mi mai amintesc temele de discuţie ci doar că, la un moment dat, l-am întrebat: „Maestre, ce titulatură să vă trec pe burtieră?”. Întrebarea era firească. Am avut experienţe nefericite cu invitaţi care s-au supărat că nu apărea scris pe ecran „senatorul X”, „actor emerit Z” sau „doctor docent Y”. El s-a uitat contrariat la mine şi mi-a spus cu superioritate, emfatic: „Adrian Păunescu şi-atît”. Dar adevăratele dispute dintre noi au venit un an mai tîrziu, pe cînd eram redactor şef la Realitatea TV, patronul televiziunii fiind pe atunci Silviu Prigoană. Adrian Păunescu avea o emisiune de dialoguri, în fiecare seara, de la 22:00 la 24:00. Conform programului, la oră fixă trebuia să intre în emisie jurnalul, numai că poetul nu  dorea să mai iasă din studio. Astfel, cele 10 minute de ştiri nu puteau fi difuzate ceea ce mi-a creat probleme în relaţia cu Prigoană. Patronul m-a sunat ameninţîndu-mă că dacă eu nu-l dau afară din studio pe Păunescu, mă dă el pe mine din televiziune. În urma acestui argument destul de convingător, ca să nu rămîn fără serviciu, i-am spus poetului în cască să anunţe sfîrşitul primei părţi a emisiunii sale, altfel îi tai emisia. El nu s-a conformat şi am introdus publicitate peste dialogurile lui. Păunescu a considerat că l-am făcut de rîs în faţa lumii şi a avut un acces de furie. A ieşit val vîrtej din studio şi a venit la mine în birou, roşu la faţă. „Cum îţi permiţi dumneata să-mi tai mie emisiunea, domnule? Eu sunt Adrian Păunescu. Dumneata cine eşti?”, mi-a bolborosit el ca un cazan sub presiune. Ne-am certat, am ţipat unul la altul, halimai în toată regula. A doua zi, el m-a reclamat patronului şi trebuie să recunosc că Silviu Prigoană mi-a apărat decizia, rugîndu-l totodată să se conformeze regulilor televiziunii. Păunescu a respectat înţelegerea doar cîteva zile, apoi a revenit la năravul dintîi. Disputele dintre noi au continuat aproape seară de seară. Ţin minte că odată le-a spus invitaţilor şi telespectatorilor că este presat de colegi să iasă din emisiune pentru a se difuza jurnalul. „Discuţia noastră este mult prea interesantă şi e păcat să pierdem timpul. Am să prezint eu ştirile care şi aşa sunt vechi”, a spus Păunescu şi a început să citească prima ştire care era încărcată pe prompterul din faţa sa. Normal că am sărit ca ars şi iar am cerut regiei de emisie să bage publicitate sau promo peste el. Iar scandal! Cînd Prigoană nu a mai prelungit contractul cu el m-am simţit izbăvit. Acum, în timp ce scriu, zîmbesc amintirilor dar atunci eram plin de scîrbă şi sătul de ifosele acestui personaj grobian. Prin comportamentul lui, Adrian Păunescu da de înţeles că trăia cu sentimentul că noi, contemporanii săi, nu-l merităm.

Opinia publică post-decembristă a putut să-şi dea seama de adevărata faţă a poetului în urmă nefericitului accident pe care l-a comis soţia sa. Păunescu, pe atunci senator PSD, deşi dorea să pară mare iubitor al moralei şi neamului, a apăsat toate pîrghiile posibile pentru a o salva pe nevastă-sa de puşcărie, deşi ea a secerat trei vieţi de români şi a lăsat o fetiţă orfană şi mutilată(citeşte aici). „Cum e posibil ca mama copilei lui Păunescu să fie o puşcăriaşă?”, cred că şi-a spus în mintea-i cantonată în filozofia potentaţilor comunişti privilegiaţi înainte de 1989. Cei care aprind, azi, lumînări la căpătîiul lui, să se roage şi pentru cele trei victime care îşi strigă dreptatea din morminte.

După 2004, odată cu trecerea pe linie moartă a susţinătorului său Ion Iliescu, Adrian Păunescu a fost scos de pe listele parlamentarilor PSD de către noul val din care a ieşit înspumat Mircea Geoană. Orgoliul nemăsurat al poetului a suferit enorm, mulţi considerînd acest fapt drept cauză a declanşării unei afecţiuni ireversibile. Cărţile şi ziarul nu i se mai vindeau, reanimarea Cenaclului Flacăra a fost un fiasco, marginalizarea socială era evidentă, nevoile financiare îl copleşeau. Nici încercarea de a răzbi prin copii săi nu i-a reuşit, Andrei Păunescu(alminteri un tip civilizat)  nemoştenind talentele tatălui. Căsoiul de pe Dionise Lupu, situat în centrul Bucureştiului, devenise prea mare pentru cel ce odată avea o ţară la picioare. Adrian Păunescu a murit supărat pe noi, neînţelegînd prea bine ce i se întîmplă  şi neîncetînd să se considere geniul nemeritat. În ultima perioadă, impresionat de decăderea şi boala poetului, Sorin Ovidiu Vîntu i-a dat un osicior de ros la Realitatea TV, plătind unele prezenţe ale lui Păunescu în studio. Invitat ca şi comentator pe diferite teme, el nu scăpa prilejul să certe, mai pe faţă, mai voalat, poporul pe care el îl considera infam şi nerecunoscător. Decăderea din finalul trecerii lumeşti i-a adus mult zbucium şi măcinare interioară, grăbindu-i sfîrşitul.

În concluzie, pot spune că Adrian Păunescu a fost un poet deosebit, dar un om slab prăbuşit sub greutatea talentului său literar. De aceea, în faţa memoriei sale eu nu pot trece decît semnul ±. Deşi unii critici nu-l consideră un mare poet ci doar un foarte bun versificator, eu am în bibliotecă poeziile sale pe care le (re)citesc cu plăcere. El a uimit prin capacitatea de a memora sute de poezii, nu numai din creaţia proprie, ci şi din a altora. Incontestabil este şi rolul său în descoperirea şi lansarea unor talente ale muzicii tinere(înainte de 1989), generaţia de aur a folk-ului datorîndu-i existenţa, aşa cum el îi datorează acesteia insinuarea în mentalul colectiv.

La ceasul său de înserare, am uitat să urăsc slăbiciunile omului, dar nu voi uita să-i apreciez creaţia. Doamne, odihneşte-l în pace pe Adrian Păunescu!

Read Full Post »