Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 5 noiembrie 2010


Deciziile Curţii Constituţionale au devenit pentru viaţa socio-politică românească un fel de cui al lui Pepelea, iar oricare dintre cei 9 judecători, indiferent de lege, tocmeală sau binele public, dacă interesele personale i-o cer, se transformă într-un Pepelea. El intră cu obielele rău mirositoare în casa intereseului naţional şi îşi agaţă haina în cuiul înfipt, nu în grindă, ci în inima ţării. Aşa au făcut magistraţii CCR cînd au decis că este constituţional să fie eliminate pensiile „nesimţite”, mai puţin cele ale lor. Aşa a făcut judecătorul Puşcaş Valentin Zoltan, propus de UDMR, care s-a împotrivit reducerii cu 15% a pensiilor, motiv pentru care Guvernul a fost obligat să majoreze TVA la 24%, aruncînd ţara în haos fiscal. Iar cel mai recent exemplu ni-l oferă Petre Lăzăroiu, propus de preşedinte, care a respins Legea Educaţiei Naţionale din considerente proprii. Surse apropiate premierului mi-au spus motivele pentru care Pepelea şi-a agăţat haina în cui, călcînd în picioare interesele a zeci de mii de elevi şi studenţi, pentru că interesul său personal îi cerea să respingă Legea Educaţiei în forma asumată de Guvern(citeşte aici).                                                                                                                                        Pentru că nu am avut timp pînă acum, destăinui abia azi filmul evenimentelor.

Miercuri, la aflarea veştii potrivit căreia CCR a considerat neconstituţională procedura de asumare a Legii Educaţiei, Emil Boc s-a interesat care au fost judecătorii care au votat împotrivă. Premierul a fost şocat să afle că alături de judecătorii propuşi de PSD şi PNL, al căror vot „anti-Guvern” era de aşteptat, s-a mai opus legii şi magistratul propus de Traian Băsescu la CCR. Emil Boc a crezut că a fost „trădat” de preşedinte şi a anunţat „greii” PDL(Blaga, Videanu, Oltean) că demisionează. Aceştia l-au domolit greu pe premier şi l-au informat pe preşedintele României de intenţia acestuia, şeful statului fiind la acea oră într-o vizită oficială în Slovenia. Impulsul de moment al lui Boc este de înţeles. În primul rînd, atacurile făţişe sau voalate la care este supus în ultima vreme din partea unor persoane considerat a fi apropiate de Traian Băsescu era imposibil să nu-i de-a nu dea de gîndit premierului şi să nu considere votul dat de Lăzăroiu ca făcînd parte dintr-o vendetă îndreptată asupra sa. „Probabil că preşedintele nu mă mai vrea”, şi-o fi spus Boc în spatele frunţii ciocnită ciocnite de ouă roşii. Al doilea motiv care l-a împins pe Boc către demisie a fost pierderea credibilităţii sale în faţa liderilor UDMR cărora aproape le jurase că legea va trece în forma dorită de minoritari. Pe de altă parte, Marko Bella şi ai lui s-au considerat înşelaţi de premier considerînd că preşedintele i-ar fi cerut lui Lăzăroiu să respingă actul normativ.

Să recapitulez:

  • avem un premier care vrea să demisioneze pentru că se crede trădat de mentorul său de la Cotroceni şi pentru că onoarea i s-a făcut cioburi în faţa partenerilor de guvernare, ungurii fiind supăraţi, aprigi şi suspicioşi;
  • avem o UDMR care vrea să iasă de la Putere pentru că se crede înşelată de Emil Boc şi PDL, maghiarii crezînd că au fost loviţi prin ricoşeu de omul numit de preşedinte la CCR(RTV şi A3, cu toţi analiştii lor, lucrînd la tensionarea relaţiilor şi ieşirea UDMR de la guvernare);
  • şi mai avem un preşedinte care, departe de ţară, primeşte cu stupoare aceste veşti rele, el neştiindu-se în spatele deciziei lui Petre Lăzăroiu.

În acest context, iată ce a urmat:

Traian Băsescu îl sună de urgenţă pe Emil Boc, aflat în plină şedinţă de Guvern, şi îi cere să renunţe la gîndul de a demisiona. De asemenea, preşedintele îi solicită premierului să facă tot posibilul şi să liniştească tabăra UDMR-istă, sîngele husarilor fiind la o fierbere maximă. Mai mult, miercuri seara, Traian Băsescu a venit la Guvern la 10 minunte după ce a aterizat pe Otopeni pentru a-l convinge pe Emil Boc, faţă-n faţă, că nu are niciun amestec în decizia CCR. În plus, a doua zi, joi, dis de dimineaţă, preşedintele a mai făcut o vizită la Palatul Victoria pentru a discuta personal şi cu Marko Bella, încercînd să-l convingă şi pe acesta că nu el este în spatele deciziei lui Lăzăroiu. Aşezaţi la aceeaşi masă, cei trei „B”(Băsescu, Boc şi Bella) şi-au jurat credinţă şi au stabilit strategia pe care o vor adopta după publicarea motivării de către CCR, aşa încît Legea Educaţiei Naţionale să treacă pînă la urmă în forma convenită de PDL şi UDMR.

Complicat, nu?  De scris, citit şi înţeles. Dar cred că totuşi este foarte clar că acest coi cui al lui Pepelea poate arunca România în criză politică ceea ce, însumat cu criza economică, ar duce la dezastru social. Este normal ca soarta a milioane de români să fie la cheremul intereselor mesechine ale unui om? Eu cred că nici măcar la cheremul a 9!

_____________________________________

PS: Pentru că am pomenit de Pepelea, postez mai jos o parodie genială a poveştii populare, scrisă de Savin Badea 

Cuiul lui PEPELEA

Prelucrare după o snoavă populară românească.
Parodie şi fabulă.

A fost cîndva un om frumos,
Isteţ, iubeţ, sărac, hazos –
« Bun gospodar, cu toate celea –
Totuşi, sărac, bietul Pepelea. »
El, într-o bună zi se-arată
Îndrăgostit lulea de-o fată,
O fată mîndră, ca o zînă,
Frumoasă foc, s-o iei de mînă,
Să cumperi lumînări de ceară
Curată şi s-o pui la scară,
Să o cununi şi la altar
Cu-acel Pepelea, om ştrengar.
Iar fata nu s-ar fi codit,
Dar tatăl fetei, om sucit,
Nu vrea s-audă de flăcău,
Că-i sărăntoc şi de neam rău.
“ – Măi, moşule, faci treabă proastă,
De nu-mi dai fata de nevastă. »
« – Mai puneţi pofta-n cui, băiete,
Că toate satele au fete !… »
« – Atunci, dacă-i aşa anume,
Am să-mi vînd casa, plec în lume!”
“ – Ţi-o cumpăr eu!” – zice-acel tată.
« – Bine, ţi-o vînd, dar ia-o toată,
Din cheutoare-n cheutoare,
Afară doar de-un lucru mare…
Acela, nu ! – un cui de lemn,
Bătut în casă ca însemn,
Pe partea dinspre răsărit –
Pe-acela să mi-l laşi înfipt. »
« – Ei, şi de ce ?! » – se miră moşul.
« – E pus anume de strămoşul –
O moştenire din părinţi,
Nu-l dau nici pe un car de sfinţi !
Hai, bate palma, facem pactul,
Tu scoate banii, eu scriu actul ! »
Omul dă banii şi se face
Un act pecetluit şi… pace !
Iar cel cu fata cea frumoasă
Se mută la Pepelea-n casă –
Pridvor, odăi încăpătoare,
Ferestre mari, strălucitoare,
Cu-mprejurime de livadă
Şi acareturi prin ogradă.
Le erau dragi toate acelea,
Numite « casa lui Pepelea »,
Dar lui Pepelea, drag ca pragul,
Îi era cuiul, cît ciomagul,
Cui – lemn de fag – bătut iţit,
Pe partea dinspre răsărit.
A doua zi, să vezi belele :
Vine Pepelea. « – Ce-i, Pepele ? »
« – Păi, am venit, acilea, eu,
Să-mi pun căciula-n cuiul meu, »
Iar omul cam strîmbă din nas,
Dar învoiala i-a rămas ! –
Si-apoi ce mai putea să facă,
Dacă aşa s-a scris în joacă ?!
A treia zi – la fel – belele:
Vine nebunul. « – Ce-i, Pepele ? »
« – Păi, am venit acilea eu,
Să-mi iau ce-am pus în cuiul meu. »
Şi-apoi aşa, mîine aşa,
Punea Pepelea ce avea,
Cîte ceva sau lua pripit,
Din cuiul de la răsărit,
Cui zdravăn, fain, un cui de lemn,
Bătut de moşu-său însemn.
Şi să vedeţi treabă isteaţă :
Se întîmpla de dimineaţă,
Cu pusul luat şi luatul pus,
Taman cînd omul era dus
În sat, la tîrg, să are gruiul…
Acasă, fata, cui şi şuiul.
Şi fata avea grijă ca
Să nu i-l scoată careva,
Cuiul acela pricopsit,
Din partea dinspre răsărit –
Nu vrea să piardă acel cui…
De ce? Ghiciţi, că nu vă spui ! –
Nu pot, nu vreau… să vreau, nu ştiu –
Pepelea a rămas tot viu,
Casa rămase în picioare
Şi în perete cuiul mare:
Pepelea-ndrăgostit de cui
Şi fata după… cuiul lui.
Dar nu prea mult, căci într-o zi,
Prin sat o nuntă se porni:
Pepelea s-a-nsurat « acasă »
Şi-a luat pe fată de mireasă,
Fată cuminte, păzind cuiul,
În casa ce-o vînduse şuiul.
M-am dus la moş c-o vorbă – spui :
« – Prea bine, moşule Băcui,
Ce te-a făcut să îţi măriţi
Fata cu unul fără minţi ?
Tocmai cu-acela din zăluzi,
De care nici nu vreai s-auzi ? »
« – Ce m-a făcut ? – zise Băcuiul –
Păi, cuiul lui Pepelea, cuiul !…
Îi zic, ast’ vară, ălui prost,
Că-i prea glumeţ şi n-are rost…
Dar el, rîzînd: “Scăpare nu-i!
Dă fata, că mai am un cui!”
Şi ca să ştiu că nu glumeşte
Mi-arată « cuiul », voiniceşte :
Avea nărodul căscăui
Un ditamai piroi, nu cui.
De-l mai vedea şi fata mea,
Se-ngreuna cum de-l vedea.
Geaba mă luam de viaţa lui,
Că pofta nu se pune-n cui.
Şi mi-ar fi zis : « Neică Băcuiu,
Îţi las şi fata, las şi cuiul !… »
Sau : « Joaca s-a sfîrşit, e gata,
Rămîi cu cuiul, eu cu fata!”-
M-ar fi lăsat bătrîn, nebun,
Cu ochii pironiţi la drum,
Neputincios, c-un cui folos,
De rîsul lumii, dar băţos…
Aşa că mi-a rămas – nu pot,
Să nu-i dau cuiul, fată, tot ! –
Îi dau şi haina de pe mine,
Să mîntui treaba asta bine :
Nebunul poa’ să-mi ia şi pielea,
S-o puie-n cuiul lui Pepelea.
Însă să ştii : povestea toată
Nu-i doar c-un cui, ci două, iată.
Am pus-o, zău, de mămăligă –
« Cine nu riscă, nu cîştigă ! »

Read Full Post »