Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2010


Cristi Borcea este unul dintre acţionarii echipei de fotbal Dinamo Bucureşti şi directorul general al clubului. La fotbal, aşa cum se vede în filmuleţul de mai sus, reuşeşte să se facă doar de rîs.

Dar, iată cum se descrie cu guriţa lui din punct de vedere educaţional, într-un interviu dat ziarului Adevărul, băieţaşul nativ al comunei Pantelimon:

  • „Am făcut 13 clase şi mi-am dat BAC-ul mai târziu, pentru că am preferat să mă angajez gestionar la butelii. Era tentant, rămâneam cu câte 50.000 lei pe zi pe vremea comuniştilor.”
  • Sunt un om cu mentalitate de învingător. M-am pricopsit cu ea după multe coborâşuri, care m-au făcut să citesc enorm despre Napoleon. El este modelul meu, pentru că a dat mereu senzaţia că e de neînfrânt.”

Filmuleţul de mai jos este cea mai bună dovadă că Borcea a avut mai multă vacanţă decît şcoală, cu toate că în prezent a obţinut o diplomă de inginer-diplomat, de la Universitatea Bioterra.

Dacă viaţa nu i-a dat talent la fotbal şi drag de carte, i-a dat în schimb noroc la bani. Fostul gestionar de la butelii a înfiinţat după 1989 o firmă pentru alimentarea autoturismelor care funcţionează cu GPL, Crimbo Gas, una de servicii, Romprest, precum şi altele în diverse domenii de activitate. Astfel, Cristi Borcea a ajuns multimilionar în euro şi are bani suficienţi pentru această viaţă. După cum se ştie, banul te spală dar nu te şlefuieşte. Şi nici exemplu prea bun nu a avut de la cine lua. Tatăl său, Stere Borcea(internat recent în Sanatoriul pentru boli mintale de la Predeal-citeşte aici şi cruceşte-te!) şi-a făcut cărţi de vizită foarte lămuritoare(vezi foto).

Şi pentru că neamu’ prost e nepieritor, iniferent de mărimea teşcherelii, iată ultima ispravă a lui Borcea-fiul.

Acum două săptămîni, echipa naţională de fotbal a României a jucat, la Paris, cu cea a Franţei. Nelipsit de la meciurile Naţionalei, Cristi Borcea a vrut să fie prezent la partida ce se disputa pe Parc de Princes. În drum spre stadion, el şi-a cumpărat un parfum scump pe care l-a ascuns în geantă dar controlul de securitate efectuat la intrarea pe Parc de Princes, identic cu cel de la aeroport, l-a depistat. Cristi Borcea avea două variante: ori renunţa la sticla cu parfum abia cumpărată, ori renunţa la vizionarea meciului. Băiatul descurcăreţ a găsit o a treia cale, de mijloc, aşa încît să fie şi cu buzele unse, şi cu slănina-n pod. A luat flaconul şi a început să-şi dea puf-uri din cap şi pînă în picioare, inclusiv pe pantofi. Apoi, a intrat pe stadion(vezi imagini aici). Dacă între timp nu s-a spălat, cred că mai miroase a parfum şi azi.

Cînd am auzit acum cîteva zile de întîmplare, am rîs cu lacrimi. Chiar şi acum îmi stăpînesc greu hohotele. Cu toate acestea, încerc să intru în mintea fostului băieţaş sărac din marginea Bucureştiului, acum milionar în Top 300, pentru a-i înţelege mecanismul de gîndire. Dar, nu-l pot înţelege, este mai presus de perceperea mea! De aceea, întreb: Deşi multimilionar, cît de neam prost poţi fi ca să te îmbăiezi cu parfum în ochii lumii, din dorinţa de a nu fi dat o sută de euro degeaba?

Read Full Post »


Am primit de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului următorul comunicat:

Ne-a părăsit Traian Şuşman, ultimul fiu al lui Teodor Şuşman(citeşte aici biografia partizanului), din Răchiţele(comuna natală a premierului Emil Boc).

Ieri, 17 octombrie 2010, la ora patru dimineaţa, după o lungă şi grea suferinţă a murit Traian Şuşman, ultimul fiu al soţilor Teodor şi Catrina Şuşman din Răchiţele. Traian Şuşman s-a născut la 1 decembrie 1925 în Răchiţele, a urmat şcoala primară în satul natal, apoi liceul la Cluj, fiind de religie greco-catolică. Împreună cu fraţii săi, Teodor şi Avisalon, a făcut parte din gruparea anticomunistă condusă de către părintele lor, Teodor Şuşman senior, care a fost una dintre cele mai importante grupări de partizani care a activat în zona Munţilor Vlădeasa, din Apuseni, în perioada 1948‑1958.

În 16 decembrie 1948, în timp ce se afla împreună cu tatăl şi fraţii săi la o cabană din zona Padiş, în Munţii Bihorului, au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a deschis focul. Fără ripostă, toţi partizanii au reuşit să dispară în pădure, însă Traian Şuşman a fost capturat. După ce a fost identificat, a urmat arestarea şi încarcerarea în arestul Securităţii din Cluj. Aici a urmat o lungă anchetă însoţită de bătăi, iar în urma acestor tratamente Traian Şuşman a rămas cu infirmităţi fizice pentru toată viaţa. A fost apoi judecat şi condamnat la un an şi jumătate de închisoare pentru că „a ajutat cu alimente pe tatăl lui care era fugar”. A executat pedeapsa în închisorile Cluj Tribunal, Jilava, Cernavodă şi Ghencea. La 15 ianuarie 1951 a primit 12 luni de internare administrativă, ulterior aceasta fiind prelungită cu alte 6 luni, apoi cu alte 24 de luni, pentru ca în final să primească încă 30 de luni. A executat pedeapsa în închisorile Giurgiu şi Văcăreşti Spital. A fost eliberat la 20 iulie 1954, dar a primit domiciliu obligatoriu pentru 3 ani la Ezeru, lângă Călăraşi. S-a căsătorit ulterior la Iaşi şi a lucrat la Staţiunea Agricolă Experimentală de la Podu Iloaiei şi la CFR. În satul natal, Răchiţele, nu s-a mai întors decât după anul 1990. Odată cu moarte lui, familia Şuşman din Răchiţele s-a reîntregit…

Înmormântarea lui Traian Şuşman va avea loc la Iaşi, marţi, 19 octombrie 2010, ora 14, în Cimitirul Eternitatea, trupul neînsufleţit fiind depus la Capela acestui cimitir.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace.” (vezi comunicatul în forma trimisă – Deces TRAIAN Susman)

Mai sus, este Traian Şuşman aflat pe patul de suferinţă, în vara acestui an. Mai jos, postez o fotografie  în care părintele său, partizanul Teodor Şuşman, supranumit „tatăl moţilor”, încă ducea o viaţă liniştită la Răchiţele, în 1932.

Un articol foarte interesant despre sinuciderea/moartea luptătorului anticomunist puteţi citi şi aici.

Am postat aceste informaţii pentru a plînge dispariţia unui român a carui familie a trăit, a muncit, a luptat, a suferit şi a murit cu demnitate. La moartea noastră ce se va spune despre noi. Dar despre contemporanii noştri?

Read Full Post »




În 1932, pe 2 octombrie, suplimentul duminical al ziarului New York Herald Tribune publica o serie de fotografii care ilustrau un articol ce critica absenţa oricăror măsuri de protecţia muncii pentru lucrătorii care construiau „Rockfeller Center”. Clădirea a fost înălţată între anii 1920 şi 1935, finanţatorul fiind binecunoscutul miliardar american. Fotografiile au fost făcute pe 29 septembrie 1932, de Charles Ebbets(foto sus), pe cînd se construiau etajele 69 şi 70, iar articolul din New York Herald Tribune s-a intitulat „Prînz în vîrful unui zgîrie-nori”.

Văzînd succesiunea de imagini nu poţi să nu rămîi uimit de curajul vecin cu iresponsabilitatea al acelor oameni. Te întrebi cîţi muncitori au murit în cei 15 ani?! Oare cît costa o viaţă atunci?! Ce făceau sindicatele sau autoritatea statului care se ocupa cu protecţia muncii?! Pe de altă parte, trebuie să analizăm imaginile prim prisma situaţiei economice a vremii. SUA erau zguduite de o gravă criză economică. Europa, cu Italia cap de listă, exporta vapoare pline de imigranţi. Goniţi de foamea de acasă, aceştia acceptau orice slujbă şi orice salariu. Cu toate acestea, se vede că muncitorii aveau zîmbetul pe buze, credeau într-un viitor mai bun, se sacrificau unei idei.

Revenind în zilele noastre, mă întreb ce este în mintea contemporanilor mei care nu vor decît „să li se dea”, dar nu oferă nimic în schimb. Şi mă refer în principal la sectorul bugetar. Sectorul privat trăieşte acolo, în vîrful zgîrîie-norului. Fără sporuri, fără stimulente, fără bonuri de masă, fără prime de vacanţă, fără centură de siguranţă, fără ifose salariale, fără program fix de lucru, fără zile libere. Eu nu-mi permit să-mi înşel munca pentru că mă prăbuşesc, iar odată cu mine şi cei care depind financiar de cîştigul meu(pe care nici eu nu-l consider mulţumitor dar înţeleg şi accept situaţia). Dacă acum mă sună şeful şi îmi spune că munca mea nu mai este necesară firmei şi sunt concediat, nu mă apără niciun lider de sindicat, broscoi cu gura mare, jipan şi viloi, asemeni lui Marica, Nistor, Petcu şi alţii ca ei. Numai munca, priceperea, abnegaţia, sacrificiul, frica zilei de mîine, responsabilitatea faţă de familie, iubirea meseriei, chiar patriotismul, mă ţin acolo, sus. Orice pas greşit mi-ar aduce sfîrşitul. Sunt conştient că trebuie să dau ca să primesc, nu aştept să mi se dea, nu mă  milogesc. Ştiu că nimic nu se poate realiza fără sacrificiu. Dacă simt că nu sunt mulţumit, plec. Cobor şi urc pe alt vîrf de ac. Nu vreau să fac lozincă din spusele lui Napoleon către soldaţii săi, „Nu te întreba ce face Franţa pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru Franţa”, dar cred că un minim bun simţ ar impune sectorului bugetar să mai şi dea, nu numai să ceară.   

Colectările la buget sunt de 35%, dar angajaţii din finanţe vor stimulente de mii de lei deşi planul le cere să adune măcar peste 50%. Copiii noştri ies needucaţi din şcoală, dar profesorii vor salarii decente. Hoţii nu mai au frică de nimic şi ne iau gîtul pe stradă şi în casă, dar poliţiştii vor salarii mărite şi alte drepturi, ba mai pîngăresc şi însemnele statului. Magistraţii judecă după o singură lege, cea a banului. Medicii te lasă să crăpi în spital dacă nu le dai peşcheşul. Sistemul funcţionăresc, central şi local, este profund corupt şi toţi ştim că vrea să îi fie răsplătită indolenţa, nepriceperea şi birocraţia cu „atenţii” introduse prin gaura din geamul ghişeului. Unii pensionari, pînă acum favorizaţi, vor pensii mai mari decît salariul mediu al celor care muncesc. Toţi aceşti trăitori din banii bugetului de stat stau la baza clădirii în vărful căreia lucrez eu într-un echilibru precar. Dar ei nu numai că nu mă susţin în construirea clădirii, ci zgîlţîie temelia. Sunt proşti sau inconştienţi? Nu gîndesc că dacă am să cad mă voi prăbuşi peste ei?

PS: click aici pentru mai multe fotografii. În prezent, acestea fac parte din coleţia companiei Corbis, aflată în proprietatea lui Bill Gets.

Read Full Post »


Am primit un album creat de maestrul fotograf Nicolae Ionescu, în anii ’30. Am rămas plăcut surprins de ochiul artistului, pînă acum necunoscut mie, dar şi de mesajele lucrărilor sale.  Cu cîtă mîndrie patriotică descrie autorul imaginile, ce sentiment de bucurie transcede atunci cînd vorbeşte de realizările şi definirile neamului căruia îi aparţine, ce senzaţională era România abia întregită cu teritoriile din nordul Bucovinei şi Cadrilaterului, ce miracol trăiau cetăţenii ţării cu cel mai mare ritm de dezvoltare din Europa acelor vremi! Vrăjit de lucrările maestrului, particule ale unui timp trecut puse în chivot de aur pentru o posteritate nevolnică, am căutat pe net şi alte informaţii despre creaţia sa. Am găsit şi puteţi vedea aici alte minunăţii încremenite în timp de Nicolae Ionescu.

Jur! Pe cînd savuram fotografiile şi comparam în gînd modul în care arată, azi, unele locuri prin care am fost trecător, alte imagini le asociam mental cu mirosuri ştiute(stîna, cositul, Dunărea), din televizorul care era deschis urla Victor Ponta: „Să scăpăm de Băsescu, Boc, Udrea, Blaga, Falcă, Flutur, nişte hoţi!”. Ion Iliescu ne preda democraţia şi împărţea ecranul cu învăţătoarea grevistă a foamei lăţită pe un pat de spital, plină de perfuzii. La Glina, ţiganii au blocat drumul şi se bat cu jandarmii. Et caetera. Nici dacă primeam o leucă în cap nu era mai dureros decît trezirea la realitate. Am lăcrimat, nu numai spiritual, ci şi fizic. Cu ochi apoşi, am murmurat singurătăţii camerei mele: „Doamne, cui ne-ai lăsat?”

Vezi ALBUM FOTOGRAFIC: ROMÂNIA – 1938

Read Full Post »

® Mulţimea mută


Motto: Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i speranţa!

Ceas de ceas, A3 şi Realitatea TV prezintă numai dezastru şi incită românii la grevă, răzmeriţă, dezordine socială, oficinele servind nu interesele cetăţenilor, ci pe cele ale unor patroni veroşi, plini de umori anti-băsesciene. Zi de zi, lideri de sindicate bugetare, cu feţe turbate de mînie contraplătită, cheamă poporul la revoltă împotriva Puterii. Minut de minut, comentatori vopsiţi imparţiali, mereu aceiaşi, se rotesc pe la amintitele televiziuni şi scarmănă creierii privitorilor cu intenţia de a le prinde în macrameul circumvoluţiunilor minciuni şi dezinformări. Mulţi cu averi pe care nu ar putea să le justifice, poliţiştii protestează şi aruncă caschetele cu însemnele statului(gest ce le-ar aduce măcar demiterea într-un stat civilizat). Profesorii, între cele 2-3 ore de predare la clasă şi meditaţiile date în particular, fac cîte un miting. Mai nou, cei mai şpăgari funcţionari ai statului, vameşii, comisarii Gărzii Financiare şi inspectorii fiscali, protestează şi ei, cică spontan, dar pe bază de tabel convocator.

Opoziţia, profitînd de criza prin care trece ţara şi nemulţumirea unor cetăţeni, boicotează activitatea parlamentară în loc să pună, urgent, umărul la reformarea statului. Ba mai mult, PSD asigură manifestanţilor logistica necesară. O învăţătoarea din Caracal(nu acolo s-a vărsat un car?!) face, aberant, greva foamei şi e supărată pentru că preşedintele nu i-a dat măcar un telefon.  O bezmetică agramată, aflată la distanţă de sute de kilometri de învăţătoare, a intrat şi ea în greva foamei doar „din solidaritate” cu cadrul didactic. E divorţată, nu are serviciu şi nici revendicări. Eu cred că vrea notorietate. Poate se şi mărită avînd în vedere că Realitatea şi A3 o  promovează la oră de maximă audienţă! Dacă vor mai intra cîteva persoane căutătoare de faimă în greva foamei, rămînînd în logica învăţătoarei din Caracal cu ambiţii de Jane d’Arc, preşedintele ar trebui să stea la taclale cu toate minţile odihnite care refuză hrana.

Acţiunile celor enumeraţi au ca scop incitarea populaţiei la o revoltă socială care să determine căderea Guvernului Boc şi(visul de platină al unora) a lui Traian Băsescu. Cu toate scremetele indivizilor care ghidonează unele mase de manevră, rezultatele sunt sub aşteptări. În stradă ies mereu aceeaşi ameţiţi căraţi de autocare închiriate de partidele din opoziţie, aceiaşi studenţi „roşii” aduşi de PSD-istul Nicu Bănicioiu, aceiaşi agitatori cu simbrie de la moguli, aceiaşi pensionari din MAI care au pierdut pensiile speciale.

Componentă productivă a societăţii româneşti nu se raliază acestei mişcări antistatale. Ea este o mulţime mută care munceşte, din greu, în mediul privat. Indivizii care o compun nu au prime de vacanţă, nu au sporuri, nu au stimulente, mulţi nu au nici bonuri de masă sau concediu de odihnă. Ei au fost primii cărora li s-a tăiat salariul, în zorii crizei economice, sau au rămas şomeri. Mulţi cîştigă doar 6-10 milioane din care plătesc salariile şi sporurile scandalagiilor enumeraţi mai sus. Mulţimea mută face ore şi zile suplimentare, neplătite, sperînd că prin eforturile ei se va depăşi criza. Muncitori, intelectuali şi patroni trăiesc cu grijile şi fricile lor, sperînd la binele zilei de mîine. Tăcerea acestora dovedeşte că măsurile luate de acest guvern, cu inconsecvenţele, incapacităţile, imperfecţiunile şi chiar incompetenţele lui, sunt dure dar necesare. Atîta timp cît mulţimea din sectorul privat tace, înseamnă că ea acceptă curăţirea pecinginii adunată de 20 de ani în sectorul bugetar. Incitările antinaţionale propagate de A3 şi RTV, tribune ale răului pe care s-au cocoţat ca să latre turbat aşa-zişii comentatori şi lideri de sindicat, nu au ecou. Perpelirile schizoide nu-şi vor atinge scopul, indiferent de mărimea peşcheşului primit de maimuţoi, atîta timp cît cei care duc pe umeri greul economiei acestei ţări vor rămîne o mulţime mută.

Read Full Post »


O zicală imemorială spune că „Cine nu are un bătrîn, să-şi cumpere, iar cine are, să-l vîndă”. Contemporaneitatea care vieţuieşte prin mahala a parafrazat zicala, schimbînd ultimul verb, dar minima moralis mă împiedică să-l scriu. Se pare că Anca Pandrea(64 de ani) şi Iurie Darie (81 de ani) exemplifică minunat ambele variante ale proverbului. Intenţia lor de a juca în filme porno, motiv pentru care îşi arată pieile căzute prin ziare, ne arată că nici înţelepciunea senectuţii nu mai este ceea ce a fost.

Nu sunt un puritan. Dimpotrivă! Nu-mi place să mă uit nici sub plapuma oamenilor, loc în care fiecare poate să facă ce, cu cine şi pe unde vrea. Dar, urăsc penibilul. În serile lungi de dialog pe care le aveam odată cu Ion Cristoiu, acesta mi-a spus: „Alex, dacă mă tem de ceva pe lumea asta, de penibil mă tem!”. Vorbele maestrului m-au urmărit multă vreme şi viaţa mi-a dovedit că şi eu trăiam drame interioare după momentele în care consideram că am fost penibil.

Iurie Darie este un actor exponenţial pentru scena şi cinematografia române. Un bărbat „bine”, un talent uriaş la desen, un recitator desăvîrşit, un cîntăreţ minunat, un profesionist care a stat alături de cei mai mari actori pe care i-a avut această ţară. El a trecut prin mai multe hopuri în viaţă. În primul rînd, după 1989 a fost trecut într-un con de umbră din cauza faptului că era recitatorul de serviciu al cuplului Ceauşescu(simpatizat de Elena, se zicea). Tot în acea perioadă, a căzut în patima alcoolului. Cu vreo doi ani înainte de Revoluţie, i-a murit soţia. Atunci, în viaţa sa a intrat intempestiv Anca Pandrea, o actriţă cvasinecunoscută şi nimfomană, motiv care a dus la o ruptură între Iurie Darie şi fiul său, Ducu Darie, un talentat regizor. Tatăl şi fiul nu şi-au vorbit 20 de ani, pînă în 1999 2009, cînd fiul a venit la aniversarea vîrstei de 80 de ani a actorului. Ducu şi Iurie s-au şi judecat în trecut pentru moştenirea lăsată de răposata lor mamă, respectiv, soţie. 

„De prin 1987-1988, Anca Pandrea îl joacă pe Iurie cum vrea ea şi acum profită că acesta este aproape senil”, spun bîrfitorii. Dacă nu am avea exemplele foto de mai sus şi declaraţiile ei din presă, am considera că sunt doar vorbe aruncate pe piaţă de lumea rea.

Aveam 48 de ani când am pozat goală şi am fost prima actriţă din România care a apărut goală”. Dezinhibiţia este o calitate a oamenilor deştepţi, consideră Anca Pandrea, care subliniază că pentru ea şi soţul ei este importantă doar viaţa lor iar, în rest, totul ţine de cultură, scrie EVZ.

Ce să mai comentez la asemenea afirmaţii?! Pentru respectiva, pornografia şi exhibiţionismul ţin de cultură. Dacă ea nu are ce imagine să-şi strice, cariera de-o viaţă a unui actor important este făcută ţăndări dacă va fi încheiată cu un film XXX. Eu consider că trupul uman are o frumuseţe a sa la orice vîrstă şi marii maeştrii ai picturii l-au imortalizat în diverse lucrări. Dar, ca să citez din filozofiile ciuce, una-i una, alta-i alta! Linsul pieilor şi suptul protezelor în piaţa publică sunt mai presus de înţelegerea mea, chiar dacă mă consider un tip modernist, dezinhibat şi degrabă dedat plăcerii.

În final, revin la variantele, confirmate, ale proverbului de la începutul acestui articol. Iată că o bătrînă poate fi cumpărată de gerontofili, iar un bătrîn, chiar şi de 81 de ani, se vinde. Sau se…(iar e verbul acela pe care minima moralis mă opreşte să-l scriu).

Read Full Post »

« Newer Posts