Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 18 octombrie 2010


Am primit de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului următorul comunicat:

Ne-a părăsit Traian Şuşman, ultimul fiu al lui Teodor Şuşman(citeşte aici biografia partizanului), din Răchiţele(comuna natală a premierului Emil Boc).

Ieri, 17 octombrie 2010, la ora patru dimineaţa, după o lungă şi grea suferinţă a murit Traian Şuşman, ultimul fiu al soţilor Teodor şi Catrina Şuşman din Răchiţele. Traian Şuşman s-a născut la 1 decembrie 1925 în Răchiţele, a urmat şcoala primară în satul natal, apoi liceul la Cluj, fiind de religie greco-catolică. Împreună cu fraţii săi, Teodor şi Avisalon, a făcut parte din gruparea anticomunistă condusă de către părintele lor, Teodor Şuşman senior, care a fost una dintre cele mai importante grupări de partizani care a activat în zona Munţilor Vlădeasa, din Apuseni, în perioada 1948‑1958.

În 16 decembrie 1948, în timp ce se afla împreună cu tatăl şi fraţii săi la o cabană din zona Padiş, în Munţii Bihorului, au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a deschis focul. Fără ripostă, toţi partizanii au reuşit să dispară în pădure, însă Traian Şuşman a fost capturat. După ce a fost identificat, a urmat arestarea şi încarcerarea în arestul Securităţii din Cluj. Aici a urmat o lungă anchetă însoţită de bătăi, iar în urma acestor tratamente Traian Şuşman a rămas cu infirmităţi fizice pentru toată viaţa. A fost apoi judecat şi condamnat la un an şi jumătate de închisoare pentru că „a ajutat cu alimente pe tatăl lui care era fugar”. A executat pedeapsa în închisorile Cluj Tribunal, Jilava, Cernavodă şi Ghencea. La 15 ianuarie 1951 a primit 12 luni de internare administrativă, ulterior aceasta fiind prelungită cu alte 6 luni, apoi cu alte 24 de luni, pentru ca în final să primească încă 30 de luni. A executat pedeapsa în închisorile Giurgiu şi Văcăreşti Spital. A fost eliberat la 20 iulie 1954, dar a primit domiciliu obligatoriu pentru 3 ani la Ezeru, lângă Călăraşi. S-a căsătorit ulterior la Iaşi şi a lucrat la Staţiunea Agricolă Experimentală de la Podu Iloaiei şi la CFR. În satul natal, Răchiţele, nu s-a mai întors decât după anul 1990. Odată cu moarte lui, familia Şuşman din Răchiţele s-a reîntregit…

Înmormântarea lui Traian Şuşman va avea loc la Iaşi, marţi, 19 octombrie 2010, ora 14, în Cimitirul Eternitatea, trupul neînsufleţit fiind depus la Capela acestui cimitir.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace.” (vezi comunicatul în forma trimisă – Deces TRAIAN Susman)

Mai sus, este Traian Şuşman aflat pe patul de suferinţă, în vara acestui an. Mai jos, postez o fotografie  în care părintele său, partizanul Teodor Şuşman, supranumit „tatăl moţilor”, încă ducea o viaţă liniştită la Răchiţele, în 1932.

Un articol foarte interesant despre sinuciderea/moartea luptătorului anticomunist puteţi citi şi aici.

Am postat aceste informaţii pentru a plînge dispariţia unui român a carui familie a trăit, a muncit, a luptat, a suferit şi a murit cu demnitate. La moartea noastră ce se va spune despre noi. Dar despre contemporanii noştri?

Read Full Post »




În 1932, pe 2 octombrie, suplimentul duminical al ziarului New York Herald Tribune publica o serie de fotografii care ilustrau un articol ce critica absenţa oricăror măsuri de protecţia muncii pentru lucrătorii care construiau „Rockfeller Center”. Clădirea a fost înălţată între anii 1920 şi 1935, finanţatorul fiind binecunoscutul miliardar american. Fotografiile au fost făcute pe 29 septembrie 1932, de Charles Ebbets(foto sus), pe cînd se construiau etajele 69 şi 70, iar articolul din New York Herald Tribune s-a intitulat „Prînz în vîrful unui zgîrie-nori”.

Văzînd succesiunea de imagini nu poţi să nu rămîi uimit de curajul vecin cu iresponsabilitatea al acelor oameni. Te întrebi cîţi muncitori au murit în cei 15 ani?! Oare cît costa o viaţă atunci?! Ce făceau sindicatele sau autoritatea statului care se ocupa cu protecţia muncii?! Pe de altă parte, trebuie să analizăm imaginile prim prisma situaţiei economice a vremii. SUA erau zguduite de o gravă criză economică. Europa, cu Italia cap de listă, exporta vapoare pline de imigranţi. Goniţi de foamea de acasă, aceştia acceptau orice slujbă şi orice salariu. Cu toate acestea, se vede că muncitorii aveau zîmbetul pe buze, credeau într-un viitor mai bun, se sacrificau unei idei.

Revenind în zilele noastre, mă întreb ce este în mintea contemporanilor mei care nu vor decît „să li se dea”, dar nu oferă nimic în schimb. Şi mă refer în principal la sectorul bugetar. Sectorul privat trăieşte acolo, în vîrful zgîrîie-norului. Fără sporuri, fără stimulente, fără bonuri de masă, fără prime de vacanţă, fără centură de siguranţă, fără ifose salariale, fără program fix de lucru, fără zile libere. Eu nu-mi permit să-mi înşel munca pentru că mă prăbuşesc, iar odată cu mine şi cei care depind financiar de cîştigul meu(pe care nici eu nu-l consider mulţumitor dar înţeleg şi accept situaţia). Dacă acum mă sună şeful şi îmi spune că munca mea nu mai este necesară firmei şi sunt concediat, nu mă apără niciun lider de sindicat, broscoi cu gura mare, jipan şi viloi, asemeni lui Marica, Nistor, Petcu şi alţii ca ei. Numai munca, priceperea, abnegaţia, sacrificiul, frica zilei de mîine, responsabilitatea faţă de familie, iubirea meseriei, chiar patriotismul, mă ţin acolo, sus. Orice pas greşit mi-ar aduce sfîrşitul. Sunt conştient că trebuie să dau ca să primesc, nu aştept să mi se dea, nu mă  milogesc. Ştiu că nimic nu se poate realiza fără sacrificiu. Dacă simt că nu sunt mulţumit, plec. Cobor şi urc pe alt vîrf de ac. Nu vreau să fac lozincă din spusele lui Napoleon către soldaţii săi, „Nu te întreba ce face Franţa pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru Franţa”, dar cred că un minim bun simţ ar impune sectorului bugetar să mai şi dea, nu numai să ceară.   

Colectările la buget sunt de 35%, dar angajaţii din finanţe vor stimulente de mii de lei deşi planul le cere să adune măcar peste 50%. Copiii noştri ies needucaţi din şcoală, dar profesorii vor salarii decente. Hoţii nu mai au frică de nimic şi ne iau gîtul pe stradă şi în casă, dar poliţiştii vor salarii mărite şi alte drepturi, ba mai pîngăresc şi însemnele statului. Magistraţii judecă după o singură lege, cea a banului. Medicii te lasă să crăpi în spital dacă nu le dai peşcheşul. Sistemul funcţionăresc, central şi local, este profund corupt şi toţi ştim că vrea să îi fie răsplătită indolenţa, nepriceperea şi birocraţia cu „atenţii” introduse prin gaura din geamul ghişeului. Unii pensionari, pînă acum favorizaţi, vor pensii mai mari decît salariul mediu al celor care muncesc. Toţi aceşti trăitori din banii bugetului de stat stau la baza clădirii în vărful căreia lucrez eu într-un echilibru precar. Dar ei nu numai că nu mă susţin în construirea clădirii, ci zgîlţîie temelia. Sunt proşti sau inconştienţi? Nu gîndesc că dacă am să cad mă voi prăbuşi peste ei?

PS: click aici pentru mai multe fotografii. În prezent, acestea fac parte din coleţia companiei Corbis, aflată în proprietatea lui Bill Gets.

Read Full Post »