Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 septembrie 2010


 

Am ajuns la Cernavodă odată cu lăsarea întunericului şi, dacă o minte sucită nu schimba sensul săgeţii unui indicator, reuşeam să găsesc ieşirea spre Cochirleni fără să mă învîrtesc aiurea prin sensul giratoriu situat la terminarea tronsonului de autostradă. Într-un final, am părăsit şoseaua care ducea la Constanţa şi am virat la dreapta. Goneam nebun prin noapte, pe dealurile Dunării. După cîţiva km, ajuns într-un vîrf de colină, am oprit la chemarea naturii. Umane. În cele cîteva minute de „reverie” m-am bucurat de liniştea acelei nopţi calde şi înstelate de septembrie, de foşnetul vegetaţiei şi cîntecul greierilor. Deşi fluviul nu se vedea, simţeam mirosul apei adus de vînt. Odată rezolvată mica problemă, am continuat drumul. Pe la 21:00 am intrat în Cochirleni. „Localitate pescărească”, scrie pe un panou pus de primărie. Mi-aduc aminte că astă-vară, cînd am mai trecut prin Cochirleni, am căutat o cherhana, o pensiune, un loc unde să pot mînca un borş pescăresc şi o saramură de crap. Nu am găsit nici măcar o coadă de baboi prăjit. Acum, e beznă. Pe uliţe, ţipenie de om. Bufetul din centrul comunei pare singurul loc cu semne de viaţă. Probabil că încă se mai discută, la una mică, miracolul trãit de un consătean(vezi aici), un adevărat supravieţuitor. Parcurg în viteză sărăcia acelor locuri, zgîlţîit de gropile din asfalt. E sinistru. Casele şi gardurile dărăpănate şi becurile palide care luminează ici şi colo îţi crează o imagine a dezolării. După o „agrafă”, în apropiere de Rasova, de-a curmezişul drumului este oprită o cotigă. Noroc că  încetinisem din cauza virajului periculos, altfel o spulberam. Un copilandru era ghemuit în cutia de lemn şi ţinea în mînă frînghiile cu care strunea măgarul. Un alt băiat stătea pe vine în mijlocul şoselei şi  împungea cu un ciomag un arici făcut ghem. Tinerii îmi fac loc pentru a trece, iar eu le strig fără să deschid geamul: „Lăsaţi, mă, animalul în pace!”. Cînd ne-am intersectat privirile, cel care chinuia ariciul s-a uitat la mine mîndru de descoperirea lui. „Cum or fi văzut ghemul de ace, negru, în bezna asta?!”, m-am întrebat, gîndind că băieţandrii nu aveau nici felinar, nici lanternă. Probabil că au văzul nocturn  dezvoltat, o condiţie de supravieţuire ca să poţi bracona pe Dunăre. Îmi continui drumul şi după cîteva sute de metri văd un alt arici, dar ceva mai mic. E mort. O parte din viscerele lui sunt împrăştiate pe asfalt. Îl căinez şi îmi vin în minte pasajele care subtraversează autostrăzile lumii civilizate, construite  pentru ca sălbăticiunile să poată trece fără a fi strivite de roţile maşinilor. La noi, fiarele trebuie să se adapteze ca să supravieţuiască. Ca şi oamenii. Intru în Vlahii. Beznă, sărăcie, dezolare, pustiu. Agitaţie, doar la birt! În lumina chioară a unui bec, apuc să văd cîţiva bărbaţi aşezaţi la două mese înghesuite într-o chicinetă. În faţa bufetului, la marginea drumului, o femeie joacă. Are în jur de 50 de ani, părul foarte scurt şi faţa roşie, buhăită, care trădează etilismul. Cu mîna stîngă închină o sticlă cu băutură în timp ce cu mîna dreaptă pocneşte din degete deasupra capului. Se bălăngăne cînd pe un picior, cînd pe altul într-un echilibru precar. Încetinesc prudent, de frică să nu cadă în faţa maşinii. Pentru că şi eu ascultam muzică la sistemul audio al automobilului, nu am auzit melodia pe care femeia dansa şi de aceea părea că ea se mişcă aritmic, straniu. Mi-am adus aminte de dansul piticului din Twin Peaks.

Străbat Aliman(localitatea natală a lui Dan Spătaru), Floriile, Ion Corvin, sate înşirate pe drumul îngust, plin de serpentine, prost asfaltat şi semnalizat, care urcă şi coboară. Într-o culme, un ins paşte în noapte cîteva capre, pe marginea drumului. Coarnele ascuţite sunt desenate cu smoală pe cerul nopţii şi dacă unele animale, albe, n-ar fi strălucit în lumina farurilor, aş fi crezut că omul păştea o turmă de draci.

Las în urmă dealurile care încătuşează albia fluviului, iar la intersecţia şoselei Călăraşi-Constanţa, netedă ca-n palmă, virez la stînga. Modul în care arată localităţile îmi spune că pe aici lumea este ceva mai înstărită. Parcurg Adamclisi, Cobadin, Osmancea, Mereni cu viteză mare, grăbit de telefoanele primite. Prietenii care mă aşteptau la masă deveniseră nerăbdători. Se apropia miezul nopţii şi pustiul devenea şi mai pustiu. Techirghiol, Eforie Nord… Ajung la malul mării unde sezonul estival încă mai agoniza. Chiar şi aşa, luminiţele colorate, reclamele, şoseaua impecabilă, feţele şi hainele oamenilor mă fac să cred că drumul printre nuci, pe care goneam nebuneşte, m-a trecut într-o altă lume. Bezna, hainele ponosite, privirile uşor cretinoide, sărăcia care lucea în noapte, disperarea prezentului şi incertidudinea viitorului rămăseseră într-un timp trecut. Pe ultimii kilometri, mi-am amintit că pe Discovery este un tip, Bear Grylls, care a cutreierat cele mai inospialiere locuri de pe Pămînt pentru a arăta tehnici de supravieţuire(a ajuns şi în Transilvania, prilej cu care a mîncat excremente de urs). Gîndeam că el ar trebui să stea, nu o zi două, ci  măcar un an, în multe locuri din România, să vieţuiească alături de localnici. Aşa ar demonstra că ştie cu adevărat tehnicile de supravieţuire. Asemeni românilor!

Read Full Post »