Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 mai 2010

® Ţinuta de avarie


Azi, la 9:00, a început şedinţa săptămânală a Guvernului. Cu ochii cârpiţi de somn şi abia intrat în sala unde se reunesc miniştri îl aud pe „primul” dintre ei că spune:

 „Distinşi colegi, înainte de a începe propriu-zis şedinţa de Guvern, trebuie să vă anunţ un eveniment nefericit din această dimineaţă. Sergentul Leu Sandu Valerică a murit în Afganistan. Este din Braşov, era căsătorit şi avea un băiat. Vă propun să păstrăm un moment de reculegere.”

Ne-am ridicat în picioare tăcuţi şi trişti. În momentele de linişte care au urmat, m-a străfulgerat un gînd rău. Am căutat-o disperat cu privirea pe Elena Udrea. Ufff! Ce noroc! Avea o ţinută cernită. Poate că Emil Boc, dis de dimineaţă, a avut timp să îi comunice că se va ţine un moment de reculegere la începutul şedinţei de Guvern şi ea trebuie să aibă o vestimentaţie adecvată.

Ştiind că până şi premierul(precum şi familia soldatului ucis) abia aflase de tragedie(moartea militarului survenind cu puţină vreme înainte) mi-a venit în minte ipoteza că, deşi anunţată destul de tîrziu, Elena Udrea e mereu pregătită pentru orice. Probabil,  în maşină, pe lângă cric, roată de rezervă, trusă medicală, extinctor, triunghi reflectorizant, ea are şi o ţinută de avarie gata să fi îmbrăcată în momente neprevăzute. Dar ce mai contează!

Important este că ea nu arăta aşa… 

…aşa, 

 …sau, Doamne fereşte, aşa!

Vestimentaţia Elenei Udrea a fost unul din subiectele de nemulţumire ale multor membri ai PDL. Surse din anturajul primului ministru mi-au spus că aceasta a fost atenţionată de nenumărate ori, mai pe ocolite sau direct, pentru faptul că are hainele prea colorate, prea scurte sau prea decoltate.  Ca un observator atent al vieţii politice, trebuie să recunosc că în ultima perioadă Elena Udrea a început să se îmbrace mai puţin fistichiu sau provocator, mai ales când participă la reuniuni oficiale de înalt nivel.

PS:

Fără să doresc a impieta amintirea soldatului ucis departe de ţară de nişte fundamentalişti sălbatici, povestesc ceva vesel.

În ritualurile populare din sudul ţării există obiceiul de a-ţi face pomană de viu(sărindar). Bunicii mei, ţărani habotnici, au organizat aşa ceva. Într-o sâmbătă, ei au chemat popa care a slujit ca la morţi şi au dat de pomană haine, obiecte de mobilier, vase, tacîmuri, mîncare şi băutură sătenilor invitaţi. Tot ritualul s-a ţinut afară, în bătătura casei. S-a întâmplat ca un verişor de-al meu, student la IFA, să vină chiar atunci de la Bucureşti, în vizită. Trecând pe drum şi văzând de departe lumea la mese şi pe popă cîntînd „veşnica pomenire”, a izbucnit în plîns crezînd că bunicul(avea aproape 80 de ani) a murit şi tocmai fusese îngropat. Mare i-a fost mirarea când l-a văzut viu şi nevătămat.

 Azi, cînd priveam miniştrii în picioare, cu ochii în pământ, tăcuţi, cerniţi şi cu Emil Boc în capul mesei, mi-am adus aminte de bunici, fie-le ţărâna uşoară! şi de vărul meu care credea că bunicul murise, pe când acesta încă trăia.

Read Full Post »